Explorari functionale

Pulsul este o expansiune ritmica sincrona cu bataile inimii si se percepe cand se comprima o altera pe un plan rezistent. Obisnuit, fiecarui bolnav i se cerceteaza pulsul radial, care se palpeaza de obicei la ambele maini, cu trei degete (index, mediu si inelar), bolnavul fiind in repaus, si se numara de preferinta timp de un minut. Se studiaza succesiv: Frecventa si ritmul. Normal, frecventa este de cc 70 de pulsatii/min, iar ritmul regulat. Sub influenta unor boli, pulsul se accelereaza (tahisfigmie), se rareste (bradis-figmie) sau devine neregulat (ritmul si intensitatea pulsatiilor sunt inegale). In fibrilatia atriala se numara pulsatiile si apoi bataile cardiace, auscultate direct la inima. Daca primele sunt mai putin numeroase, se spune ca pulsul este deficitar. Pulsul bigeminat se caracterizeaza prin doua pulsatii - una puternica si alta slaba, urmata de o pauza mai lunga; se intalneste in extrasistole. Ampliludinea sau intensitatea masoara gradul expansiunii arteriale. Din acest punct de vedere se deosebesc: pulsul mic si rapid, uneori aproape imperceptibil, care apare in colapsul vascular; pulsul saltaret si depresibil, care loveste degetul cu forta si apoi scade brusc; se intalneste in insuficienta aortica si poarta denumirea de pulsul Corrigan. Egalitatea batailor: pulsul poate fi alternant cand o pulsatie slaba altemeaza cu una puternica, ritmul fiind regulat. Duritatea sau presiunea in artere se apreciaza prin presiunea care trebuie exercitata asupra arterei pentru a face sa dispara unda pulsatila. Pulsul este dur in hipertensiunea arteriala, datorita presiunii diastolice joase. In mod normal, pulsul este cu atat mai rapid, cu cat T° este mai ridicata. Face exceptie febra tifoida, cand pulsul nu creste corespunzator cu T°. Tensiunea arteriala este forta cu care sangele circulant apasa asupra peretilor arteriali. Mai corect este termenul de presume arteriala, deoarece valorile tensionale inregistrate reflecta presiunea sangelui in artere, si nu tensiunea peietelui arterial. In practica se foloseste termenul de tensiune arteriala. Se deosebesc o tensiune arteriala maxima sau sistolica care corespunde sistolei ventriculare, si o tensiune minima sau diaslolica, care corespunde sfarsitului diastolei.

Diferenta dintre aceste doua valori se numeste tensiunea diferentiala. Valorile normale sunt considerate astazi pentra maxima 140 - 160 mm Hg, iar pentru minima 90/95 mm Hg (Comitetul de experti al O.M.S.). Unii autori deosebesc: tensiunea arteriala bazala, inregistrata cand subiectul investigat se gaseste in repaus psihic, fizic si metabolic. Pentru acelasi individ, aceasta este o constanta; tensiunea ocazionala, reprezentata de valorile inregistrate in conditii obisnuite de examinare. Aceasta este o valoare variabila, care scade in repaus.

In general exista variatii ale T.A. in functie de varsta, sex, pozitie, efort muscular, excitatii psihice, mese, greutatea corporala, sarcini, apnee, tuse. Pentru evitarea factorilor care influenteaza T.A., aceasta se ia cand bolnavul este in repaus fizic si psihic (culcat timp de 10 - 30 de minute), efectuand mai multe inregistrari si notandu-se cea mai mica valoare, respectand intotdeauna aceeasi ora de inregistrare si utilizand acelasi tip de aparat. Corect, T.A. trebuie masurata la humerala, bilateral (pentru a surprinde o eventuala asimetrie tensionala), in clinostatism sau in pozitie sezanda, in ortostatism, iar uneori si la membrele pelviene (indispensabil in unele forme de hipertensiune). La membrele pelviene, T.A. este mai mare decat la cele toracice cu 20 - 40 mm Hg, pentru cea sistolica, si cu 10 - 20 mm Hg, pentru cea diastolica.

Se utilizeaza fie metoda palpatorie, fie cea oscilatorie sau auscultatorie, ultima fiind folosita in practica curenta. Aparatele se numesc sfigmomonometre; in metoda ausculatatorie se intrebuinteaza aparatul Riva-Rocci sau aparatul Viquez-Leubry. Este preferabil ca pacientul sa stea culcat, cu bratul relaxat, dezvelit pana la umar si asezat orizontal la inaltimea cordului. Manseta se aplica pe partea interna a bratului, la doua laturi de deget de plica cotului, avand grija sa nu fie nici prea stransa, nici prea larga. Stetoscopul se aplica pe artera humerala, la cativa centimetri sub marginea inferioara a mansetei. Aceasta nu va fi mentinuta umflata prea mult timp, deoarece provoaca hipertensiune venoasa, care ridica tensiunea diastolica. T.A. se inregistreaza pompand aer in manseta si decomprimand progresiv in timp ce se asculta artera cu stetoscopul. Valoarea aratata de manometru la aparitia primului zgomot indica tensiunea maxima (sistolica). Tensiunea diastolica se noteaza in momentul cand zgomotele devin mai asurzite. Unii autori noteaza si momentul cand zgomotele dispar complet.

Cresterea tensiunii sistolice se intalneste in hipertensiunea arteriala, insuficenta aortica, blocul total, hipertiroidism, coarctatia de aorta. Presiunea diastolica este mai importanta, deoarece reflecta presiunea permanenta care actioneaza asupra arterelor. De aceea, hipertensiunea diastolica are un prognostic mai grav, aparand in formele maligne de hipertensiune. In insuficienta aortica, tensiunea diastolica scade uneori la zero. In colaps scad ambele tensiuni.