explorarea radiologica

EXPLORAREA RADIOLOGICA
Exploarea radiologica a aparatului urinar reprezinta un examen indispensabil in unele boli renale. Se folosesc urmatoarele metode: radiografia simpla (pe gol) permite sa se studieze pozitia, forma, dimensiunile rinichiului, precum si prezenta unor calculi radioopaci. Se efectueaza dupa pregatirea prealabila a bolnavului (clisma pentru eliminarea gazelor si a resturilor alimentare); urografia este o metoda care consta in efectuarea unor radiografii renale, prima pe gol, iar cclelalte la 10 - 20 - 30 de minute, dupa introducerea intravenoasa a unei substante de contrast pe baza de iod (Odiston). Pregatirea bolnavului consta in golirea intestinului de continutul sau (clisma) si intr-o restrictie de apa si alimente solide in timpul celor 12 ore care preceda examenul. Obligatoriu se testeaza sensibilitatea la iod. Urografia este o metoda foarte pretioasa, dand informatii despre valoarea functionala a rinichilor si despre modificarile anatomice ale arborelui urinar. Cand substanta de contrast iodata se introduce prin sonda ureteralii, metoda se numeste pielografie ascendenta. Pielografia da informatii asupra starii anatomice a cailor excretoare (ureter, bazinet, calice).
TEHNICI DE EPURARE EXTRARENALA
Epurarea extrarenala, protejeaza sau inlocuieste temporar, functia tubilor renali, in cazul insuficientei renale acute si protejeaza functia intregului rinichi in unele cazuri de insuficienta renala cronica. Aceasta tehnica se bazeaza pe principiul circularii unui volum de sange extras de la bolnav,in contact cu membrane semipermeabile. Acestea permit trecerea clectrolitilor, ureei si altor substante, din sangele bolnavului in solutia folosita pentu epurare, confonn legilor difuziunii osmotice. De aceea tehnicile de epurare pot fi folosite si in alte boli: come hepatice, unele intoxicatii accidentale, stari de hiperhidratare. In ultima eventualitate se extrage excesul de apa. In principal aceste tehnici sunt urmatoarele: Hemodiuliza. Membrana semipermeabila prin care se face epurarea, este o membrana de celofan. Aceasta vine in contact cu sangele bolnavului, intr-un aparat denumit prin analogie rinichi artificial. In recipientul (baia) acestuia, se introduce solatia electrolitica cu concentrate cunoscuta. De obicei ea contine Clor, Sodiu, Ion carbonic, Potasiu, Magneziu, Calciu si Glucoza. Concentratiile difera dupa scopul propus (extragerea de mai multa sau mai putina apa). Miscarea sangelui din organism in aparat si inapoi este asigurata de un sistem de pompe. Bolnavului i se denudeaza o vena si o artera periferica (sau doua vene) de obicei la plica cotului. Hemodializa, fiind o forma de circulate extracorporeala, se impune supravegherea atenta in timpul efectuarii ei, a tensiunii arteriale, a presiunii venoase si a activitatii electrice a cordului. Periodic se fac determinari electrolitice si de uree din sangele bolnavului pentru a se putea aprecia eficienta. Cele mai frecvente accidente sunt: insuficienta ventriculara stanga (uneori edem pulmonar acut), hemoliza, accidente tromboembolice, cresterea tensiunii arteriale, hemoragii etc. Dializa peritoneala. Se practica in cazul de insuficienta cardiaca, cand hemodializa este periculoasa. Dializa peritoneala este contraindicata la bolnavii cu peritonita sau la operatii recent pe abdomen. Tehnica este greoaie, de lunga durata si cu risc de infectie crescut. De aceea se foloseste rar. Solutiile dializante sunt aceleasi ca cele prezentate la hemodializa, dar se adauga si un antibiotic, de preferabil cu spectru larg si neagresiv pentru rinichi. Se introduce un trocar (cu mandrin), in cavitatea peritoneala, dupa anestezie cu xilina 1 %, in regiunea iliaca stanga. Se scoate mandrinul si in locul lui se introduce in trocar un cateter, care se conecteaza la sistemul de perfuzie. Se introduce aproximativ 2 1 lichid dializant si dupa o ora se opreste perfuzia si se introduce simetric in fosa iliaca dreapta, alt trocar, caruia de asemenea i se inlocuieste mandrinul cu un cateter, care se conecteaza la un borcan de aspiratie. Se extrage solutia introdusa prin stanga, prin cateterul din dreapta. Operatia dureaza 10 ore sau mai mult.
SINDROAME RENALE
Principalele sindroame renale sunt: sindromul urinar, cardiovascular, hidropigen (edematos) si azotemic. Sindromul urinar, in forma sa clasica, se intalneste in nefropatii glomerulare (glomerulonefrite) si se caracterizeaza prin proteinurie moderata (1-5 g%o), hematurie (niacro-sau microscopica), eilindrurire, oligurie. In glomerulonefioze, proteinuria este masiva (pana la 50 g%0). In pielonefrite domina leucocituria (uneori celule Sternheimer), bacteriuria si proteinuria moderata. Sindromul cardiovascular consta in hipertensiunea arteriala (creste in special tensiunea minima) si in unele accidente acute, ca astmul cardiac, edemul pulmonar acut, encefalopatia hipertensiva, hemoragii cerebrale si modificari ale fundului de ochi. Sindromul hidropigen este dominat de prezenta edemului, care in stadiile avansate se poate generaliza (anasarca), cu revarsare in seroase (pericard, pleura, peritoneu si cu interesarea viscerelor: edem laringian, bronsic, pulmonar, retinian, cerebral. Edemul cerebral poate declansa crize eclamptice. O retentie hidrica sub 5 1 nu se deceleaza totdeauna clinic. De aceea este necesara cantarirea bolnavului sau efectuarea bilantului hidric (confruntarea ingestiei cu excretia de apa). Sindromul azotemic sau al retentiei azotate se traduce prin: semne nervoase: cefalee, insomnie sau somnolenta, astenie intensa fizica si intelectuala, modificari de comportament, prurit, tulburari vizuale; in final apare coma uremica; semne digestive: anorexie, diaree, varsaturi; semne respiratorii: miros amoniacal al aerului expirat si respiratie de tip Kiussmaul sau Cheyne-Stokes; semne cardiace: hipertensiune arteriala si frecatura pericardiaca; semne generale: paloare, slabire, diverse hemoragii. Rolul asistentei medicate in ingrijirea bolnavilor cu afectiuni renale este important si priveste toate masurile necesare pentru diagnostic si tratament. Bolnavii trebuie supravegheati permanent si orice semn nou-aparut (varsaturi, diaree, hemoragii, convulsii) va fi semnalat medicului. O mare atcntie trebuie acordata igienei: spalarea bolnavului, schimbarea rufariei de corp si de pat, igiena cavitatii bucale, combaterea escarelor la bolnavii cu uremie. Nu trebuie sa se uite ca bolnavii cu afectiuni grave renale sunt mai receptivi la infectii. Pulsul, T.A. si diureza vor fl urmarite zilnic si notate grafic, in foaia de temperatura. Asistenta medicala trebuie sa se ocupe si de hidratarea bolnavilor, de evaluarea cantitatilor de lichide necesare organismului, bineinteles la indicatia medicului. In bolile renale, dietei ii revine un rol esential. Iata de ce trebuie minutios calculate si urmarite necesitatile calorice, cantitatea si felul alimentelor.