notiuni de imunologie 2

Sistemul imunologic detine inventarul antigenic al tuturor tesuturilor proprii, inca din perioada fetala sau primele luni de viata. Trei antigene (tireoglobulina, cristalinul si spermatozoizii) scapa, fiind sechestrate. Daca, accidental, vin in contact cu tesutul limfatic, acesta nu le recunoaste, incearca sa le expulzeze (oftalmie sinipatica, tiroidita Hashimoto, aspermiile postvirotice) si apar boli autoimune. Si in leucemia limfatica cronica pot aparea anticorpi (anemia hemolitica autoimuna etc.), tesutul limfatic nemairecunoscand antigenele proprii. Dar cea mai clasica imunopatie difuza este boala lupica. Trebuie deosebite bolile imunologice (ex: anemia hemolitica prin transfer pasiv de anticorpi sau eritroblastoza fetala, reactiile posttransfuzionale) de bolile autoimune sau prin autointretinere (boala lupica, poliartrita reumatoida, rectocolita hemoragica etc.). Antigenele sunt substante care, patrunse in organism sunt capabile sa determine - dupa un oarecare timp de latenta - aparitia anticorpilor, cu care reactioneaza specific. Aceasta se datoreste faptului ca sunt substante straine de organism (non-self). In limbajul curent se foloseste termenul de alergen pentru antigenele care produc de regula reactii generale sau locale zgomotoase si nefavorabile organismului. Ca sa devina imunogene - adica sa determine producerea de anticorpi - antigenele trebuie sa fie formate dintr-o molecula relativ mare si sa prezinte cel putin doi determinanti antigenici. Acestia sunt grupari chimice care asigura specificitatea antigenului si poarta denumirea de haptene. Un asemenea antigen este complet. Antigenele incomplete sunt lipsite de suportul macromolecular, fiind formate numai din determinantii antigenici, deci din haptene. Nu sunt imunogene, neproducand raspuns imun. Se pot insa uni cu anticorpii, pe care-i pot eventual neutraliza. Nu produc anticorpi, decat daca li se adauga un suport macromolecular, de obicei proteic. Haptene pot fi: penicilina, sulfamidele, acidul acetilsalicilic, bazele purinice etc. Antigenele sunt de obicei de natura proteica, lipoproteica si mai rar polizaharidica. O serie intreaga de produse naturale microbiene, rickettsiene si virotice, precum si umori, tesuturi sau celule de diferite specii animale si chiar unele substante vegetale pot constitui antigene pentru om. Majoritatea acestora, de pilda antigenele bacteriene, sunt constituite de fapt dintr-un amestec de zeci si sute de substante diferite unele antigenice, altele nu. Si toxinele microbiene au proprietati antigenice. Se spunea in trecut ca o substanta care se afla in mod normal in organism nu poate fi antigenica pentru acelasi organism, facand exceptie globulele rosii, care, luate de la om, pot fi antigenice pentru alt om, dar numai daca acesta face parte din alta grupa sanguina. Si alte structuri proprii organismului in anumite conditii pot deveni antigenice, deci autoantigenice (substante sechestrate, ca tireoglobulina sau cristalinul, celule degradatce sau modificate etc.). Pentru a produce anticorpi, antigenele trebuie sa intre in contact cu sistemul imun pe cale orala, respiratorie, digestiva, cutanata, parenterala. Anticorpii reprezinta raspunsul specific al organismului la patrunderea antigenului. Anticorpii purtau inainte diferite denumiri, dupa fenomenele produse in prezenta antigenelor respective. Aceste fenomene (neutralizare, aglutinare, precipitare etc.), sunt de fapt rezultatul unirii specifice antigen-anticorp. Anticorpii sunt completi cand se pot uni cu antigenele prin doi poli (bivalenti) si incompleti (blocanti), cand se unesc cu antigenele printr-un singur punct. Anticoipii sunt g-globuline secretate de imunocite (plasmocite, limfoplasmocite), fapt pentru care se numesc imunoglobuline (Ig). Se deosebesc 5 clase principale de Ig (G, M, A, D si E), fiecare avand subclase. Ig au proprietati de anticoipi, numai daca poseda zone reactive (locul in care se fixeaza determinantele antigenice ale antigenelor). Sinteza Ig s-ar face dupa teoria selectiei colonale (Burnet, 1957). Potrivit acestei teorii, in organism exista populatii diferite (clone) de celule, care formeaza anticorpi. La nastere organismul are clone capabile sa sintetizeze anticorpi pentru fiecare antigen, dupa un anumit cod genetic fixat. Reactia antigen-anticorp sta la baza fenomenelor imunologice, este specifica si se poate realiza in orice proportii. In aceasta reactie intervine si sistemul complementului (9 compusi proteici), activat de complexele antigen-anticoip. Complementul activat produce corpi activi, care atrag polimorfonuclearele, elibereaza substante vasoactive, activeaza coagularea si maresc permeabilitatea vasculara. Efectele biologice ale complexului antigen-anticorp pot fi multiple: favorabile, indiferente sau chiar nocive. Printre rezultatele favorabile trebuie citate, in primul rand, actiunea antimicrobiana si cea antitoxica, care asigura rezistenta si imunitatea specifica. Dar reactia antigen-anticoip poate produce cele mai variate si mai grave tulburari generale, acestea constituind fenomene de alergie, de hipersensibilitate. Deci, in unele situatii, anticorpii pot conduce la o rezistenta marita, iar in altele, la o sensibilitate sporita, mergand chiar pana la hipersensibilitate. Pierzandu-si uneori capacitatea de a deosebi structurile proprii de cele non-self, sistemul imunologic poate declansa o reactie imunologica normala cantitativ si calitativ, indreptata insa impotriva propriilor structuri (boli prin autoagresiune, boli autoimune). Alergia reprezinta ansamblul manifestarilor cunoscute sub denumirea generica de hipersensibilitate, cu rezultat al conflictului antigen-anticoip, cu eliberarea unor substante iritante (histamina, serotonina, aminoacizi etc.) pentru organism. Aceste manifestari tin de anumite particularitati individuale, deoarece tulburarile apar numai la anumite organisme aflate in contact cu substante fata de care majoritatea indivizilor se comporta normal. Doua notiuni trebuie retinute: notiunea de idiosincrazie, care desemneaza o intoleranta a organismului fata de anumite substante la primul contact, deci fara o prealabila sensibilizare, si notiunea de anafilaxie (fenomen specific alergiei), care este o reactie dramatica, brutala, imediata, a organismului, la contactul cu alergenul. Manifestarile alergice sunt provocate de eliberarea de histamina datorita conflictului antigen-anticorp. Efectele histaminei constau in: contracturi ale musculaturii netede, care explica constrictia bronsica, colicile abdominale, biliare etc.; vasodilatatia capilara, care explica roseata, edemul, hemoragia, colapsul. Fenomenele de hipersensibilitate  se produc in anumite conditii.