terapia imunopresiva

Terapia Imunopresiva

Prin terapia imunosupresiva se urmareste scaderea capacitatii organismului de a forma anticorpi, sau de a elabora reactii mediate prin celule sensibilizate. In ultima instanta se reduce capacitatea de a elabora un raspuns imun umoral sau celular. In realitate este deci o imunodepresie. Mijloacele cele mai utilizate sunt: drogurile imunosupresive. Cel mai utilizat drog este azatioprina (Imuran, Imurel) in doze de 2,5-5 mg/kg/corp. Asocierea cu prednison sau ACTH duce la scaderea dozelor ambelor produse, deci la diminuarea efectelor lor toxice. Din lunga lista a drogurilor antineoplazice imunosupresive, urmatoarele si-au confirmat utilitatea in clinica: azatioprina, Ciclofosfamida, Endoxanul, Metrotexat, Clorambucil, 6-mercaptopurina, 6-tioguanina. Succsele obtinute in terapia unor boli autoimune le-au impus in practica clinica in: puipuia-trombocitopenica idiopatica, anemiile hemolitice autoimune, lupusul eritematos diseminat, artrita reumatoida, sindromul nefrotic, glomerulonefritele proliferative, colita ulceroasa, hepatita cronica activa, etc. terapia prin anticorpi specifici, se realizeaza prin: administrarea pasiva de anticorpi pentru prevenirea izoimunizarii Rh., prin imunoglobulina umana specifica anti-D. serul si globulina antilimfocitara, cei mai puternici agenti imunosupresivi cunoscuti pana in prezent. Aplicarea lor in transplantele de organe constituie principala utilizare, desi pot fi folosite si in alte boli autoimune. Corticoterapia isi exercita efectul imunosupresiv numai in cantitate mare, scazand limfocitele si productia de autoanticorpi si de celule specific sensibilizate. Dar dozele mari, de exemplu de prednison (60-100 mg si peste), pot induce efecte secundare. Sunt utile in lupusul eritematos diseminat cu leziuni renale rapid evolutive in sindroame renale rebele la tratament, poliartita reumatoida etc. Dozele medii (10-60 mg/zi) nu au efect imunosupresiv, dar produc frecvent remisiuni spectaculoase in boli cu componenta autoimuna (anemia hemolitica dobandita, purpura-trombocitopenica idiopatica, hepatita lupoida, sarcoidoza, lupusul, poliartrita reumatoida, dermatomiozita, colita ulceroasa si diferite boli alergice: astmul bronsic, febra fanului, rinita alergica, s.a). In terapia bolilor autoimune se foloseste si A.C.T.H (Synachten). splenecthomia este o metoda adjuvanta cu rezultate slabe si discutabile. radioterapia a fost primul mijloc imunosupresiv utilizat. In prezent are indicatii limitate dar nu poate fi ignorata ca mijloc terapeutic. Se recomanda cu 24 h inainte de transplantare. Actioneaza asupra limfocitelor mici dar si asupra macrofagelor. timectomia, nu s-a impus cu exceptia miastemiei gravis, unde s-au obtinut ameliorari clinice. drenajul canalului limfatic toracic, scade si el numarul de limfocite mici, reducand reactiile imune. Principala utilizare este in transplantul renal, unde s-au obtinut rezultate in prevenirea fenomenului de respingere. A mai fost utilizat in dializa extracorporala la bolnavii cu ureie, in ciroza hepatica cu ascita si hipertensiunea portala, in insuficienta cardiaca ireductibila si leucemia limfatica cronica. In concluzie terapia imunosupresiva are doua mari indicatii: transplantul de organe si bolile cu mecanism autoimun.
 INFLAMATIA
Inflamatia reprezinta totalitatea fenomenelor si a reactiilor (celulare, metabolice, vasculare si limfatice) care iau nastere la locul de patrundere a unui agent patogen, care poate fi un microb, un virus, un agent fizic sau chimic. Inflamatia constituie baza procesului infectios. Prin acest fenomen organismul isi mobilizeaza fortele de autoaparare la locul agresiunii, pentru a elimina sau limita actiunea agentului patogen. Reactia inflamatorie este o reactie de aparare, care, desi de cele mai multe ori este salutara, uneori poate fi nociva. Semnele locale clasice ale inflamatiei constau in: roseata (rubor), caldura (color), tumefiere (tumor) si durere (dolor). Astfel, sub influenta agentului patogen si a substantelor care rezulta din intensificarea proceselor metabolice, apare vasodilatatia locala, cu hiperemie (aflux crescut de sange), care explica roseata si creste permeabilitatea capilara, cu aparitia edemului inflamator, care explica tumefierea. Concomitent, irigarea abundenta a teritoriului inflamat, ca si intensificarea arderilor in teritoriul respectiv, fac ca temperatura locala sa se apropie de temperatura centrala (38°). In sfarsit, iritarea terminatiilor nervoase locale prin produsele de catabolism (cataboliti) si prin compresiune provoaca durerea. In afara acestor manifestari vizibile macroscopice, apar si numeroase alte modificari cu caracter de autoaparare, dintre care cele mai importante sunt patrunderea in regiunea inflamata a leucocitelor (in special polinuclearele neutrofile) prin diapedeza si intrarea in functiune a mecanismului fagocitozei. Acest mecanism este complex, in final putand rezulta fie distrugerea germenilor, fie distrugerea leucocitelor, in care caz apare puroiul, alcatuit din resturi celulare, germeni microbieni, leucocite, fermenti etc. In ipoteza aparitici puroiului, germenii microbieni migreaza pe cale limfatica, fiind captati si fagocitati la nivelul - ganglionilor limfatici care se gasesc pe aceasta cale, aparand in acest fel inflamatia ganglionilor, denumita adenita regionala. Durerea in acest moment este mai intensa, iar tumefierea maxima; acum are loc formarea colectiei purulente. Deschiderea pe cale chirurgicala a abcesului format este in acest moment foarte importanta, restabilind echilibrul de forte. In inflamatie intervin si monocitele, care au rolul de a asana terenul, incorporand prin fagocitare particulele mari rezultate din activitatea polinuclearelor si a limfocitelor, legate de formarea tesutului de granulafie. Rezultatul interactiunii agent patogen-organism poate consta in: vindecarea, localizarea inflamatiei cu colectarea puroiului sau extinderea procesului cu generalizare, chiar septicemie. Vindecarea inainte sau dupa golirea colectiei puralente se face de la periferia tesutului inflamator spre centra, prin tesut de granulatie. Inflamatia poate fi: seroasa, daca apare la nivelul seroaselor (pleurala, peritoneala), determinand formarea unui exudat; catarala, daca apare la nivelul suprafetelor mucoase, traducandu-se printr-o intensa secretie dc mucus; purulenta, daca este foarte bogata in celule. In functie de evolutie, inflamatiile se clasifica in acute si cronice. Tetrada clasica - rubor, tumor, calor, dolor, - specifica de obicei bolilor chirurgicale, adesea nu se constata cum este si firesc, in bolile interne de natura inflamatorie, fie din cauza sediului (abces pulmonar), fie din cauza localizarii in unele tesuturi (miocard, tesut nervos), cu modificari inflamatorii minime, dar cu importante manifestari clinice. Din punctul de vedere al medicinei interne pentru diagnosticul de inflamatie sunt mai importante anumite repercursiuni clinice: febra, cresterea vitezei de sedimentare, hemograma. Nu trebuie sa se uite insa ca aceste tulburari pot fi absente in unele inflamatii (afectiuni virotice) si ca se pot intalni si in afectiuni neinflamatorii (tumori). O forma particulara de inflamatie se constata in bolile de colagen: poliartrita cronica evolutiva si bolile reumatismale in general, periarterita nodoasa, lupusul eritematos, scierodermia. Aceste boli au comune anumite modificari histologice de tip fibrinoid, unele trasaturi clinice (manifestari cutanate si articulare), atingerea concomitenta a mai multor organe (inima, vase, rinichi, plamani, musculatura) si raspunsul spectaculos, dar trecator, la corticoterapie.