poarta de intrare a infectiei in organism

Porniti de la sursa de infectie de la care au fost eliminati, mergand pe o anumita cale de transmitere - aer, apa, alimente, - microorganismele patogene patrund in organism prin mai multe porti de intrare si anume:
a) respiratorie: gripa, pojar, difterie, tuberculoza, tuse convulsiva, varicela, scarlatina, angine;
b) digestiva: febra tifoida, dizenterie, hepatita epidemica, toxiinfectii alimentare;
c) prin tegumente: tetanos, furbare si direct in sange, microbi sau virusuri ai unor boli, cand ne inteapa o insecta infectata;
d) prin mucoasa conjunctivala (a ochiului): tifos exintematic, rujeola, adenoviroze. Unele boli au o singura poarta de intrare (virusul gripei, microbul tusei convulsive numai pe poarta de intrare respiratorie; bacilul tific, bacilul dizenteriei numai pe poarta digestiva). Alte boli au porti de intrare multiple (virusul poliomielitei patrunde si pe cale respiratorie si digestiva; bruceloza are poarta de intrare atat digestiva cat si prin tegumente).

Receptivitate si imunitate

In fata atacurilor microbilor si virusurilor, organismul poate raspunde in doua feluri: este receptiv la microorganismele patogene si se imbolnaveste; este rezistent, se impotriveste cu succes la atacul lor si nu se imbolnaveste.

In prima eventualitate (organismul este receptiv) rezulta starea de infectie a organismului. Din fericire, infectia nu este urmata in mod obligatoriu de starea de boala, infectia poate ramane latenta, realizandu-se fie o boala inaparenta (fara simptome), fie o stare de purtator de germeni. Alteori, infectia este urmata de starea de boala, care poate sa se manifeste sub forma usoara sau grava. A doua eventualitate este aceea in care organismul este rezistent fata de agresiunea microorganismelor patogene si, ca rezultat al unui mecanism complex de aparare, nu se imbolnaveste. Aceasta este starea de imunitate, deci starea de rezistenta a unui organism fata de infectie.

Cum se dobandeste imunitatea? Fie ca urmare a trecerii prin boala respectiva, fie prin vaccinare. Dupa o serie de boli contagioase (febra tifoida, pojar, varsat de vant, oreion, variola, difterie), organismul fostului bolnav castiga o stare de rezistenta fata de microorganismele patogene respective si nu se mai imbolnaveste a doua oara in viata de aceeasi boala. In alte boli, insa (gripa, dizenterie, scarlatina), imunitatea este de scurta durata si dupa un timp fostul bolnav se poate din nou imbolnavi de aceeasi boala. In sfarsit exista si boli care nu dau deloc imunitate, cum sunt erizipelul si herpesul.

Sunt persoane care si-au castigat imunitatea fara sa fi facut o boala manifesta, ci numai prin faptul ca au avut o infectie inaparenta.
Metoda cea mai lipsita de riscuri de a obtine starea de imunitate fata de boala este vaccinarea. Ea confera o rezistenta solida fata de imbolnavire. Vaccinarea consta in introducerea in organism a unui produs numit vaccin, care contine microbi, virusuri sau toxine microbiene preparate in laborator in asa fel incat li s-a distrus complet puterea de a mai produce imbolnavirea. in schimb, acestor microbi, virusuri sau toxine le-a ramas capacitatea de a stimula organismul vaccinat sa-si produca substante proprii de aparare, numite anticorpi. Organismul castiga o stare de rezistenta (imunitate) fata de boala contagioasa impotriva careia a fost vaccinat si nu se mai imbolnaveste daca vine in contact cu microbul sau virusul acelei boli. In prezent exista posibilitate de vaccinare fata de difterie, tuse convulsiva, tetanos, poliomielita, variola, tuberculoza, febra tifoida, febre paratifoide, gripa, turbare, holera, febra galbena, ciuma, rujeola. De altfel se studiaza continuu noi procedee de vaccinare fata de cat mai multe boli contagioase. Unele vaccinuri se administreaza pe cale bucala, altele intranazal, cele mai multe prin injectii.

Durata imunitatii conferite de vaccin variaza in timp, in functie de fiecare vaccin in parte. Pentru fiecare tip de vaccin exista o anumita schema de administrare. Imunitatea se mai poate dobandi si prin administrarea de seruri profilactice, cum sunt serul antitetanic si serul antidifteric. Dar intre vaccin si ser exista o deosebire fundamentala, in timp ce vaccinul este un produs de origine microbiana sau virotica, care stimuleaza organismul sa-si produca propriile sale mijloace de aparare (anticorpii), serul contine anticorpi gata facuti, obtinuti de la animale sau om. Acesti anticorpi, care se introduc odata cu serul, sunt eliminati din organism dupa o perioada relativ scurta (14-20 de zile); asadar, imunitatea conferita de ser este de scurta durata, ceea ce constituie un mare dezavantaj in comparatie cu imunitatea de lunga durata obtinuta dupa vaccin. In plus, serul mai are si dezavantajul ca este greu tolerat de organism, dand reactii suparatoare si nu poate fi administrat fara riscuri decat o data in viata, pentru ca a doua oara este foarte greu suportat. Aceasta face ca folosirea serului sa fie restransa la situatii exceptionale, in care nu exista alta solutie; imunitatea se dobandeste, cu succes si fara riscuri, numai pe calea vaccinarii.