descrierea bolilor

 DESCRIEREA BOLILOR
Pentru inlesnirea studiului, in descrierea fiecarei afectiuni in parte, se tine seama de urmatoarea schema: definitie, etiologie, patogenie, anatomie patologica, simptomatologie, forme clinice, evolutie, diagnostic, prognostic, tratament. Precizarea si delimitarea acestor termeni sunt necesare, pe de o parte, pentru cultura medicala elementara a oricarui cadru medico-sanitar, iar pe de alta, pentiu ca sunt termeni medicali de circulatie curenta. Definitia reprezinta enumerarea foarte sumara a celor mai specifice elemente ce caracterizeaza boala respectiva. Etiologia este partea din patologie care se ocupa cu studiul cauzelor bolilor. Dupa natura si originea lor, agentii etiologici sunt endogeni (interni) sau exogeni (externi). Dintre cauzele producatoarc de boala, cele externe sunt cele mai importante, un rol patogenic deosebit detinandu-1 agentii traumatici, termici, chimici si unele microorganisme virusuri, rickettsii, bacterii, spirili, protozoare, ciuperci etc.). Si cauzele interne isi au importanta lor. Ele sunt, de fapt, rezultanta asimilarii, in cursul generatiilor anterioare a actiunilor factorilor de mediu asupra organismului. Cauzele interne pot fi ereditare sau dobandite si sunt studiate sub denumirile de constitute, reactivitate si ereditate. Etiologia bolilor este foarte variata, dar totdeauna exista o cauza principala sau determinanta (de pilda, virusul gripei produce gripa), uneori cauze predispozante (sedentarismul, obezitatea, fumatul, in ateroscleroza), iar alteori si cauze favorizante (de pilda, alcoolismul si frigul favorizeaza pneumonia).Patogenia se ocupa de modul in care agentul patogen produce boala. In decursul timpului, in problema patogeniei conceptiile au evoluat: Potrivit conceptiei organo-localiciste, boala era considerate ca fiind urmarea actiunii locale a agentului patogen asupra unui organ; prin leziune se modifica functia, ceea ce duce la boala. Conceptia patologiei moleculare (Schade) sustine ca, sub actiunca agentilor patogeni, in organism se schimba constanta umorilor (homeostazia rnediului intern), aparand modificarile moleculare care explica toate tulburarile functionale ale organismului bolnav. Prin constanta umorilor se inteleg unele valori invariabil constante. Astfel, constanta temperaturii (izotermie), constanta continutului de apa (izohidrie), presiunea osmotica constanta (izotonie), concentratia constanta a diferitilor ioni (izoionie). Aceasta conceptie a insemnat un progres important in medicina. Conceptia sindromului de adaptare. H. Selye a aratat ca, in afara reactiilor de aparare specifica fata de agentii de agresiune (anticoipi etc.), organismul poate raspunde agresiunilor si prin reactii de aparare nespecifice, prin intennediul secretiilor endocrine (hipofizare, suprarenale). Indiferent de agentul agresor, organismul raspunde totdeauna in acelasi fel agresiunilor (stress-urilor), si anume prin modificari metabolice si morfologice, cu cresterca rezistentei fata de agentul in cauza. Sindromul de adaptare poate fi declansat de agenti foarte diferiti (frig, radiatii solare, traumatisme, infectii, intoxicatii, eforturi musculare) si evolueaza in mai multe etape: faza de alarma, cu declansarea secretiei de adrenalina, cuprinzand o prima etapa de foc, urmata de una de contrasoc, caracterizata printr-o exagerare a catabolismului, reprezentand aparitia manifestarilor de aparare impotriva socului; faza de rezistenta, caracterizata prin cresterea rezistentei organismului fata de agentul agresor in cauza. Agentul agresor actioneaza asupra glandei hipofize pe cale nervoasa si, probabil, umorala. Prin intermediul hormonului hipofizar adrenocorticotrop este excitata glanda corticosuprarenala si se declanseaza secretia de hormoni glucocoilicoizi. Acestia cresc glicemia, glicogenul hepatic, maresc eficienta contractiei musculare, duc la involutia tesutului limfatic, cu eliberarea in circulatie de anticorpi, si scad reactia inflamatoare; Faza de epuizare se instaleaza cand actiunea agentului patogen continua, ajungandu-se nu numai la epuizarea organismului, dar chiar la moarte. Selye afirma ca unele organisme supuse actiunii prelungite a unui agent agresor, in loc sa faca sindromul de adaptare normal, prezinat tulburari ale acestui sindrom, organismul nemaiputand sa iasa din faza catabolica. El a numit aceste boli maladii de adaptare, pe care ACTH si cortizonul le vindeca, iar mineralocorticoizii le agraveaza. Teoria bolilor de adaptare, desi seducatoare, nu poate fi acceptata ca o baza de lucru, sindromul de adaptare fiind, in realitate, veriga endocrina in reactiile organisniului, declansate prin mecanism nervos. Conceptia nervista, considera ca elemcntul patogenic comun tuturor bolilor este urmatorul: agentul patogen actioneaza asupra terminatiilor nervoase din teritoriul unde isi exercita actiunea nociva, terminatii prin care stirnulul este transmis scoartei cerebrale. Aceasta e calea directa, reflexa. Dar scoarta e excitata si pe cale umorala, de catre produsele de degradare aparute la nivelul leziunii. Centrii nervosi actioneaza asupra periferiei pe cale endocrina (prin cuplul hipofizo-supravenal) si pe cale nervoasa directa. Prin repetarea actiunii agentului patogen, apare posibilitatea conditionarii reactiilor de raspuns. Anatomia patologica descrie modificarile macroscopice si microscopice aparute la nivelul organului afectat. Simptomatologia grupeaza simptomele clinice, biologice si radiologice ale bolii respective. Cu descrierea, analizarea si interpretarea simptomelor se ocupa semiologia - parte importanta a patologiei, disciplina medicala esentiala. Prima categorie de simptome, cele clinice, se numesc astfel pentru ca fac parte din clinica disciplina care cuprinde ansamblul cunostintelor dobandite prin observarea directa a bolnavului, fara ajutorul mijloacelor de cercetare (explorari radiologice, biochimice etc). In practica curenta, in cadrul simptomelor clinice, se descriu simptome generale functionale (subiective) si fizice (obiective). Simptomele sunt generale (febra, frison, astenie, pierdere ponderala) cand nu sunt caracteristice unei boli anume, putand aparea in diverse afectiuni. Simptomele poarta denumirea de functionale sau subiective (durere, greata, inapetenta, dispnee, palpitatii etc.) cand sunt resimtite spontan de bolnav. Simptomele sunt fizice sau obiective cand sunt descopeiite de catre medic cu ajutorul anumitor manevre (palpare, percutie, auscultatie).