formarea anticorpilor si celulele ce intervin in hipersensibilizare

Cercetari sistematice, intreprinse in ultimele doua decenii, privind natura celulelor implicate in raspunsul imunoalergic au dezvoltat intr-o masura considerabila cunostintele clasice privind rolul plasmocitelor in geneza anticorpilor si rolul limfocitelor in producerea reactiilor alergice de tip intarziat. S-a demonstrat astfel ca in raspunsul imunoalergic participa numeroase tipuri de celule, alcatuind grupul celulelor limfoide, in care se disting trei categorii principale:

-Celule imunocompetente (celule precursoare sau antigen-reactive), singurele dotate cu capacitatea de a reactiona la primul contact cu anti­genul prin modificari metabolice specifice, pe care le pot transmite ce­lulelor descendente.

-Celule cu memorie, celule modificate specific, purtind informa­tia imunologica ce le face capabile sa reactioneze cu mai multa prompti­tudine si eficienta decat celulele imunocompetente la contactul ulterior cu antigenul specific.

-Celule efectoare, capabile fie sa sintetizeze si sa libereze anticorpi (cum sunt plasmocitele), fie sa reactioneze ele ca atare cu antigenul spe­cific, cum sunt asa-numitele limfocite sensibilizate, ce constituie elemen­tele efectoare ale reactiilor alergice de tip celular.

Limfocitul mic, cea mai numeroasa dintre celulele limfoide din or­ganismul vertebratelor superioare, a devenit, in urma cercetarilor din ul­timul timp, elementul celular central al mecanismului imunoalergic. Gan­glionii limfatici care dreneaza fie locul de injectare a antigenului, fie locul de aplicare a alergenilor de contact sau a alogrefei, fie locul infec­tiei cu micobacterii sufera o serie de modificari caracteristice. La cateva zile dupa introducerea antigenului, zona paracorticala din ganglionii lim­fatici regionali prolifereaza intens, producand un numar mare de celule limfoide imature, numite de diversi autori limfoblasti, celule pironinofile mari, limfocite transformate, „imunoblasti“, sau, simplu „blasti“. Aceste celule se divid repede si, dupa 3—4 zile de la imunizare, descendentii lor trec, sub forma limfocitului mic, din ganglioni in sange pe calea canalului toracic sau a altor vase limfatice. Din sange, ele se lo­calizeaza in alte structuri limfoide, in plamani si in tractul gastroirtestinal. Aceste celule mesagere sunt considerate ca se comporta atat ca celule efectoare ale imunitatii, cat mai ales ca celule capabile sa „memo­reze“ si sa distribuie capacitatea de raspuns imun specific in tesuturile limfoide departate de locul de actiune a antigenului (36). Cu ajutorul teh­nicilor izotopice si prin folosirea tulpinilor pure de animale, s-a pus in evidenta existenta a doua populatii de limfocite mici periferice, una avand o durata de viata scurta, de ordinul a cateva zile, cealalta o durata de viata de ordinul lunilor si reprezentind 5—8 % din limfocitele periferice. S-a demonstrat de asemenea capacitatea limfocitelor mici imunocompetente de a se transforma la stimularea antigenica primara in celule pironinofile mari, care, la randul lor, revin ulterior la forma de limfocit mic, dotat cu capacitatea de a „memora“ gruparea antigenica fata de care va reactiona cu mai multa promptitudine in cazul repetarii stimularii anti­genice. Cum era de asteptat, aceste limfocite mici „cu memorie“, ca si limfocitele mici imunocompetente, sunt dintre cele dotate cu durata de viata lunga (46). Plasmocitele, principalele celule efectoare ale raspunsu­lui imun de tip umoral, isi au si ele originea tot in limfoblastii rezultati din transformarea limfocitelor mici imunocompetente.

Complexitatea grupului de celule limfoide nu se limiteaza la cele aratate. La animalele vertebrate, limfopoieza se petrece in trei locuri di­ferite anatomopatologic: maduva osoasa, organele limfatice centrale (ti­musul, bursa Fabricius sau organele analoage) si tesuturile limfatice periferice. Numeroase date experimentale au evidentiat rolul jucat de timus in inducerea raspunsului imun, rol exercitat prin intermediul lim­focitelor de origine timica, ce migreaza in organele limfoide. Celulele de origine timica sunt celule imunocompetente, ce prolifereaza in urma contactului cu antigenul, dar nu sintetizeaza anticorpi. S-a stabilit astfel ca in realizarea raspunsului imun coopereaza cel putin doua tipuri majore de celule limfoide si ca ambele tipuri de celule se gasesc in toate organele limfoide periferice. Una din aceste populatii de celule provine din timus sau se formeaza prin diferentiere celulara, din maduva osoasa sub influenta acestui organ. Ele sunt denumite celule timus-dependente sau prescurtat celule T. Celalalt tip de celule limfoide se formeaza direct din maduva osoasa si sunt denu­mite timus-independente sau prescurtat celule B (engl. bone = os). Ce­lulele B constituie precursorii celulelor producatoare de anticorpi, ce iau nastere prin cooperarea acestora cu celulele T, antigen-reactive. Pe langa acest rol de celule helper in geneza celulelor anticorpoformatoare, limfo­citele T constituie precursorii elementelor efectoare ale reactiilor aler­gice de tip celular. Pe langa cooperarea dintre celulele T si B, pen­tru realizarea raspunsului imun fata de unele antigene este necesara coo­perarea unui al treilea tip de celule, si anume macrofagul, caracterizat prin aderarea de suprafete din material plastic sau sticla siliconata si printr-o rezistenta mult mai mare la iradierea cu raze X. In unele sisteme imunologice, macrofagul constituie de asemenea celula efectoare finala a reactiei alergice de tip celular.

De un mare interes s-au bucurat in ultimul timp cercetarile tinzand  spre identificarea si caracterizarea unor zone de recunoastere a antige­nului, situate pe celulele imunocompetente. Utilizand tehnica imunofluorescentei si autoradiografiei, asemenea cercetari au dovedit existenta unor astfel de receptori pe membrana mai multor tipuri de celule lim­foide. Prezenta acestor receptori reprezinta unul din punc­tele cheie pentru intelegerea atat a mecanismelor de formare a anticor­pilor, cat si a mecanismelor celulare din hipersensibilitatea de tip intarziat. Faptul ca pe membrana limfocitelor se afla determinanti antigenici cu proprietati identice cu cele ale determinantilor imunoglobulinelor a fundamentat ideea ca celulele imunocompetente recunosc antigenul prin in­termediul unor receptori foarte asemanatori, daca nu identici, cu imuno­globulinele . Nu toate limfocitele contin cantitati decelabile de Ig, iar procentul de limfocite cu Ig detectabila pe suprafata lor este in raport invers cu proportia de celule T din suspensia celulara examinata. Unii autori considera ca prezenta de receptori imunoglobulinici pe membrana este apanajul limfocitelor B. Este interesant fap­tul ca receptorii imunoglobulinici de pe suprafata unui limfocit apartin unei singure clase si chiar unei singure subclase de imunoglobuline. Luate in ansamblu, date experimentale recente demonstreaza ca lim­focitele sensibilizate isi datoresc comportarea fata de antigenul specific prezentei unor receptori asemanatori cu imunoglobulinele si ridica pro­blema daca receptorii imunoglobulinici de pe suprafata limfocitelor nu reprezinta decat un tip special de anticorpi dotati cu o mare afinitate pentru anumite structuri din membrana acestor celule.

Desi plasmocitul reprezinta principala categorie de celule ce for­meaza anticorpi, numeroase date experimentale au aratat ca si alte celule limfoide sunt capabile sa sintetizeze anticorpi. Progre­sele remarcabile in identificarea celulelor ce produc sau poarta anti­corpi au putut fi realizate prin utilizarea unor tehnici speciale, cum sunt tehnica imunofluorescentei, a placilor de hemoliza si a rozetelor. Tehnica imunofluorescentei identifica celulele ce contin anticorpi, tratind suspen­sia leucocitara cu antigenul specific si apoi cu un antiser fata de antigenul respectiv, marcat cu fluoresceina. Tehnica placilor de hemoliza identifica celulele ce formeaza si secreta anticorpi antieritrocitari, realizind o sus­pensie in agar din celulele investigate si hematiile corespunzatoare.

Ce­lulele anticorpoformatoare libereaza anticorpi ce reactioneaza cu hema­tiile din vecinatate. Adaugarea de C provoaca liza acestora si formarea unei placi de hemoliza in jurul fiecarei celule formatoare de anticorpi. Placile directe obtinute in acest fel releveaza aproape exclusiv celulele ce formeaza anticorpi IgM. Pentru a identifica celulele ce sintetizeaza anti­corpi IgG este necesar sa se amplifice capacitatea complexelor de a fixa C, prin adaugarea prealabila a unui ser antiglobulinic. In felul acesta se for­meaza placile indirecte, ce identifica celulele ce sintetizeaza anticorpi IgG. Utilizand seruri specifice pentru diverse subclase de IgG, se pot iden­tifica celulele ce formeaza anumite subclase de anticorpi. Metoda a fost extinsa la identificarea celulelor ce formeaza anticorpi fata de antigene solubile sau haptene, folosind pentru revelarea lor hematii pe a caror membrana s-a cuplat antigenul sau haptena respectiva. Formarea de rozete denumeste fenomenul de acolare a eritrocitelor de membrana unor limfocite. S-au descris doua modalitati distincte de formare de rozete. In primul caz, formarea de rozete are loc intre limfocite si eritrocite normale, asa cum se intampla cu limfocitele T umane ce formeaza rozete spontane sau neimune cu eritrocitele de oaie, fenomen utilizat ca test curent de detectare a acestor celule. In al doilea caz, formarea de rozete denumite imune se produce intre limfocite ce secreta anticorpi fata de eritrocitele respective. Rozete similare formeaza limfocitele B cu hematii ce au format complexe antigen-anticorp-C, datorita prezentei pe membrana acestor celule a unor receptori pentru fragmentul Fc al imu­noglobulinelor.