celulele imunitare si vointa de a trai

Celulele imunitare si vointa de a trai

Soarecii de laborator care s-au dovedit capabili sa isi mobilizeze pe deplin celulele imunitare – descendentii acelui Supersoarece – au fost rezistenti la cancer, chiar si atunci cand erau injectati cu doze masive de celule canceroase extrem de agresive. Urmand o linie de actiune similara, la Institutul National pentru Studiul Cancerului, dr. Ron Herberman (in prezent seful Institutului pentru Studiul Cancerului de la Universitatea din Pittsburgh) a analizat in laboratorul sau celulele luptatoare de tip NK provenind de la femei recent operate pentru cancer la san. In urma rezultatelor obtinute, el a aratat ca, in ceea ce priveste aceste celule, cu cat ele erau mai active in saptamanile de dupa operatie, cu atat mai mari erau sansele de supravietuire pe termen lung ale femeii respective. (Un grup de cercetatori japonezi din cadrul Centrului de Cercetari asupra Cancerului din Institutul Saitama a confirmat aceste cercetari, zece ani mai tarziu si pe grupuri mai mari de pacienti).

Celulele sangvine albe, apartinand sistemului imunitar, atacand o celula canceroasa. Ele primesc semnale din partea creierului supus emotiilor si, la randul lor, raspund acestuia prin transmiterea de semnale inapoi, catre creier. Celulele sistemului imunitar reprezinta, astfel, o parte integranta a ceea ce dr. Candace Pert a denumit ca fiind creierul mobil.   

In apropiere de Washington, in laboratorul sau din Institutul National pentru Studiul Cancerului, aflat in vecinatatea celui apartinand dr. Candace Pert, acelasi dr. Herberman demonstra, la randul sau, faptul ca femeile suferinde de cancer la san care manifesta o mai mare capacitate – din punct de vedere psihologic – de a infrunta boala, prezentau niste celule luptatoare de tip NK cu mult mai active decat cele apartinand femeilor care s-au adancit in sentimente de depresie si neajutorare. In 2005, doamna dr. Susan Lutgendorf, de la Universitatea din Iowa, a confirmat aceste rezultate, in urma unui studiu realizat prin monitorizarea femeilor bolnave de cancer la ovar. Acelea care s-au simtit mai iubite si sprijinite, care au reusit sa-si mentina un moral ridicat, au avut niste celule luptatoare de tip NK cu mult mai combative decat cele ale femeilor care s-au simtit singure, abandonate si pline de nelinisti emotionale.

    Totul sugereaza, astfel, faptul ca celulele sangvine albe, care fac parte din sistemul imunitar – celulele luptatoare de tip NK si limfocitele T si B – sunt deosebit de sensibile la aparitia sentimentelor de neajutorare – o auto-convingere referitoare la ideea ca nimic nu se mai poate face pentru a depasi boala – rezultand de aici chiar pierderea dorintei de a trai. Soarecii din experimentul dr. Martin Seligman – expusi la socuri electrice pe care nu le puteau evita – prezentau un comportament similar din multe puncte de vedere sentimentului uman de neajutorare prezent la subiectii umani traumatizati. Comportamentul lor sugera o pierdere totala a increderii in capacitatile lor.  Confruntati fiind cu competitia, se aratau a fi supusi si pasivi. Nu mai reactionau atunci cand erau atacati. Si, exact in acele imprejurari, colapsa si sistemul lor imunitar. Este ca si cum starea emotionala a individului, observata din afara in comportamentul manifestat, in interiorul organismului, de catre celulele imunitare ale acestuia. Atunci cand soarecii – sau persoana – capituleaza, considerand ca viata deja nu mai este de nici un folos, sistemul sau imunitar depune si el armele, in acelasi mod. Asa dupa cum a descris Candace Pert acest fenomen, el reprezinta, intr-adevar, doua fatete diferite ale aceluiasi creier.
    In contrast cu acesta stare, redescoperirea de catre cineva a dorintei de a trai insoteste adesea un moment de cotitura hotarator pentru cursul pe care il poate lua boala.

    Helen avea cincizeci si doi de ani in momentul in care a aflat ca suferea de o forma foarte agresiva de limfom. Primele sase serii de tratament chimioterapeutic nu avusesera nici un efect. Inca doua serii succesive nu au facut altceva decat sa sporeasca virulenta cancerului. Singura ei speranta statea numai in recurgerea la un extrem de periculos auto-translant de maduva osoasa. Aceasta procedura necesita folosirea unui medicament atat de toxic, incat duce la totala distrugere a sistemului imunitar. Ca urmare, dupa realizarea operatiei de transplant, Helen a fost nevoita sa petreaca trei saptamani intr-o camera complet izolata. Urmand procedurile severe de sterilizare, persoanele care o vizitau intrau in camera sa imbracate in niste vesminte care ii faceau sa arate mai degraba ca fiind niste astronauti, si facand-o pe Helen sa aiba sentimentul neplacut ca nu mai apartinea aceleiasi planete de pe care pareau sa vina ciudatii ei vizitatori si ca o panda pericolul de a nu se mai intoarce niciodata acasa.

Dupa trei saptamani, starea sanatatii ei s-a inrautatit foarte mult si nu a mai fost in stare sa paraseasca acel izolator. Cei care o vizitau o vedeau atat de subtire si de fragila incat ajunsesera sa se intrebe de fiecare data daca nu cumva o vedeau pentru ultima oara. Nu puteau sa o imbratiseze si nici macar sa o tina de mana. Nu puteau nici sa-i zambeasca, deoarece fetele le erau acoperite de masti sterile. Cu sperantele atarnand de un fir de par, simtind ca intreg trupul ei incepea sa cedeze, Helen s-a agatat de singurul lucru care fusese intotdeauna acolo, alaturi de ea, care o insotise tot timpul ca un tovaras credincios si afectuos – senzatia aerului care-i patrundea in piept, o data cu fiecare respiratie... Agatandu-se de fiecare respiratie, si-a conectat fiinta, pana in cel mai indepartat ungher al sau, cu vointa de a trai. Aceasta forta interiora parea sa o puna in legatura cu tot ceea ce, in jurul sau, avea viata: copacul de afara, cu frunzisul sau frematand, ce se intrezerea pe fereastra; rasetele si tipetele copiilor alergand pe coridor; uneori chiar licarirea stelelor, care prindeau viata dupa caderea noptii.
    Traia un straniu sentiment de liniste interiora, de pace. Era impacata cu ideea ca viata care ii alearga, inca, prin trup va continua sa existe si in lumea de dincolo.

    Astazi, la distanta de doisprezece ani, Helen si-a reluat slujba si duce o viata normala. Inca si acum se mai mira de puterea pe care a descoperit-o in profunzimele fiintei sale, o legatura fundamentala pe care a simtit-o realizandu-se cu energia vietii care o inconjura, intr-un moment in care viata sa parea sa-si fi gasit sfarsitul.

Samanii si vointa de a trai

    In toate culturile si in orice epoca – la inceputurile timpurilor moderne, arta indrumarii bolnavilor inapoi catre sanatate a fost praticata de indivizi exceptionali, persoane care au purtat numele de vraci sau samani. De la un continent la altul, asa cum observa Carl Jung, ritualurile lor erau extrem de asemanatoare. Din timpuri imemoriale, la radacina acestei invataturi se intalneste un principiu invariabil: in tratarea pacientului, atentia este concentrata asupra reinsufletirii fortei vietii sale. Fiecare traditie samanica foloseste metodele sale specifice in scopul de a-l elibera pe bolnav de demonii care ii ameninta vointa de a trai. Majoritatea acestor invataturi se bazeaza pe ritualuri care fac apel la misticism sau forte transpersonale. Adesea sunt solicitate, spre a interveni in cadrul ritualului, spirite, stramosi sau animale totem, astfel incat sufletul persoanei suferinde sa poata fi intregit.

    Desi nu cred in demoni, psihoterapeutii care lucreaza in prezent cu pacienti bolnavi de cancer au inteles si ei importanta hranirii dorintei de viata a pacientului. Primul pas in acest tip de terapie implica localizarea si tratarea traumelor din trecut care, intr-un anumit fel, sunt inca vii in psihicul lor si le otravesc continuu imaginea destre viata. Cel de-al doilea pas este reprezentat de invatarea pacientului de a adopta si a-si asuma, spre a o mentine incontinuu mai apoi, o stare de liniste sufleteasca si de calm interior, prin intermediul careia sa se indeparteze stresul psihologic si sa se stimuleze procesul de insanatosire.

    Exista multe modalitati de a se cultiva aceasta stare de bunastare psihologica. Personal am experimentat cateva care si-au castigat din partea mea respectul si recunostinta meritata, atat ca terapeut, cat si ca pacient. As dori, in cele ce urmeaza, sa va vorbesc despre acelea care, pentru mine, au parut a fi cele mai importante.