creierul mobil al psiho-neuro-imunologiei

Timp de un an, femeile s-au intalnit cu regularitate, inainte ca fiecare dintre ele sa apuce pe propriul drum. Pentru a-si realiza scopurile studiului, dr. David Spiegel a comparat, mai intai, starea psihologica a participantelor la acele grupuri de terapie cu cea a femeilor purtand acelasi diagnostic si urmand acelasi tratament medical, dar care nu participasera la intalnirile de grup. Femeile care invatasera, gratie participarii in grupul de sprijin, sa isi infrante temerile, sa isi exprime sentimentele interioare si sa traiasca experienta stabilirii de relatii inter-umane intr-o maniera mai autentica, se dovedisera a fi mai putin supuse deprimarii, nelinistii si chiar durerii fizice.
Intreaga lor stare emotionala se imbunatatise, asa cum se asteptase si dr. Spiegel. Insa acesta nu indraznise niciodata sa isi imagineze ca ar fi existat si un posibil efect asupra cursului efectiv al bolii si, cu atat mai putin, ca vor exista efecte care sa se resfranga asupra sanselor de supravietuire. Dr. Spiegel era aproape sigur de contrariul acestei idei. Era convins ca nu exista nici o legatura intre starea psihologica a unui pacient si dezvoltarea cancerului. Era furios pe aceea care atribuiau contractarea cancerului vreunui conflict psihologic. El simtea ca acest argument nu facea altceva decat sa le dea pacientilor dureroasa senzatie ca boala canceroasa de care sufereau era, in parte, propria lor vina. Pentru a demonstra o data pentru totdeauna ca aceasta ipoteza era gresita, el a dorit sa arate, prin studiul sau, ca femeile care participasera in cadrul grupurilor de sprijin si a caror stare psihologica se imbunatatise in mod evident, nu traisera mai mult decat celelalte femei din grupul de control. Insa, atunci cand a analizat datele rezultate in urma realizarii studiului sau, il astepta o surpriza de proportii. Mai intai, cand a sunat familiile acestora, din cele cincizeci de participante initiale, trei au raspuns chiar ele la telefon, la zece ani dupa descoperirea bolii de care suferisera. Avand in vedere gravitatea bolii pe care o prezentasera, acel lucru era, pur si simplu, incredibil. Nici macar una din cele treizeci si sase de femei din grupul de control nu supravietuise atat de mult. Mai apoi, intreband familiile despre longevitatea femeilor care participasera in grupul de sprijin, a observat ca acestea traisera in medie de doua ori mai mult decat celelalte. O oarecare diferenta se putea observa chiar si intre cele care participasera cu mai mare regularitate la activitatile grupului si acelea care nu participasera decat sporadic. In concluzie, cu cat mai mare fusese regularitatea de participare, cu atat mai mult timp reusise sa supravietuiasca respectiva persoana. (Este important sa subliniem faptul ca, la inceputul studiului, toate pacientele au avut un diagnostic similar si ca alegerea celor care au participat la terapia de grup, fata de celelalte care au constituit grupul de control, s-a facut intr-o maniera aleatoare. Aceasta a garantat faptul ca supravietuirea timp de o perioada mai mare a femeilor care participasera la terapia de grup nu s-a datorat sanatatii mai bune avute la inceputul experimentului sau unei dispozitii psihologice diferite.)
Cand aceste rezultate au fost publicate in revista The Lancet au reusit sa surprinda intreaga institutie medicala. Dr. Troy Thompson, profesor de psihiatrie la Facultatea de Medicina Jefferson din Philadelphia a reusit sa rezume astfel conceptiile momentului respectiv: „Mi-as fi pariat ipoteca de pe casa ca nimeni n-ar fi obtinut vreodata niste rezultate ca acestea.” Gratie acestui studiu starea psihica si dezvoltarea unei boli a trecut dintr-o data de la stadiul de concept „new age” usor nesabuit, la acela de ipoteza perfect respectabila din punct de vedere stiintific. (De atunci, alte cateva studii au analizat, in amanuntime, aceasta ipoteza. Patru dintre ele au descoperit rezultate comparabile cu cele obtinute de Universitatea Stanford. Sase dintre ele nu au observat nici un efect. Insa in trei dintre acestea nu se inregistra nici o imbunatatire din punct de vedere psihologic, a pacientilor. Ca urmare, nu se putea astepta un impact evident asupra valorii timpului de supravietuire. Cu totul, se insumeaza, asadar, cinci studii care au observat o imbunatatire a duratei de supravietuire, si trei care nu au descoperit nici un efect. Intr-o reluare recenta a studiului sau – asupra unui grup de o suta douazeci si cinci de pacienti – dr. David Spiegel si echipa sa de cercetatori au observat triplarea duratei de supravietuire la femeile care participasera in grupurile de sprijin, insa numai la acelea care rezultasera a fi negative la testele facute pentru receptorii estrogeni. Acelora carora li se administreaza Tamoxifen sau alt estrogen antagonist, nu prezentau o prelungire asupra supravietuirii – legata de activitatea de participare la grup – sugerand faptul ca medicamentele administrate le dadusera deja protectia ce le-ar fi putut fi conferita prin intermediul tratamentului psihologic. De mentionat ca substantele antagoniste fata de receptorii estrogeni nu existau la momentul realizarii studiului, publicat in 1989.)
In prezent, dr. David Spiegel este Director Asociat al Departamentului de Psihiatrie al Universitatii Stanford si unul dintre cei mai cunoscuti profesori universitari din domeniul psihiatriei. Cu cincisprezece ani in urma, cand i s-a solicitat sa  explice surprinzatorul rezultat al studiului sau, el a raspuns astfel: „Trairile afective pe care nu le putem exprima devin un obstacol intern. Pentru a exista, ele folosesc resurse pe care nu le descifram inca in totalitate. Exprimarea lor libera, acceptarea existentei lor, determina incetarea folosirii inutile de catre organism a acestor resurse importante ale sale, in incercarea de a le mentine in afara sferei perceptiei. Cum anume, insa, se traduce acest lucru in modul specific in care corpul combate boala este inca un mister; am ajuns, totusi, la concluzia ca acest lucru se petrece cu adevarat si, in prezent, incepem treptat sa intelegem cum functioneaza aceste mecanisme.”

„Creierul mobil” – al psiho-neuro-imunologiei

    In ziua de azi, cunosteam cu mult mai multe lucruri despre efectul stresului asupra dezvoltarii cancerului. Astfel, este cunoscut faptul ca stresul sta la baza acelei eliberari masive de hormoni care activeaza sistemele de „urgenta” ale corpului – cum ar fi acel raspuns de natura inflamatorie ce are ca rezultat facilitarea dezvoltarii si raspandirii in corp a tumorilor. In acelasi timp, stresul produce si incetinirea acelor functii ale corpului uman care, intr-o oarecare masura fie spus, se pot pune „in stare de asteptare”, cum ar fi digestia, repararea tesuturilor lezate si functionarea operativa a sistemului imunitar.
    In ultimii douazeci de ani, si-a facut aparitia un nou domeniu stiintific, care investigheaza in mod explicit legatura dintre factorii psihologici si activitatea sistemului imunitar. El poarta numele de „psiho-neuri-imunologie”. Dati-mi voie, mai intai, sa va prezint pe scurt cele trei laturi caracteristice ale acestei triple abordari, adica psihologia, neurologia si imunologia. Aspectul psihologic se refera la stresul detectat ca urmare a actiunii negative a diferitelor experiente de viata sau a suferintelor de natura emotionala. Atunci cand oamenii au senzatia ca viata lor le-a scapat totalmente de sub control sau percep cursul acesteia ca ducand mai mult spre suferinta decat spre bucurie (partea „psihologica”), intervine raspunsul neurologic la acest cumul de factori de stres, prin eliberarea in cantitati crescute de hormoni ca noradrelina si cortizonul. Acesti hormoni, la randul lor, activeaza sistemul nervos, accelerand pulsul inimii, ridicand tensiunea sangelui si contractand muschii, pregatindu-i pentru un eventual efort sau pentru prevenirea unui atac (partea „neurologica”). Acest raspuns de natura neurologica este cunoscut sub numele de reactia „lupta sau fugi”. Se cunoaste, insa, in prezent, ca efectele produse de stres sunt cu mult mai ample. Astfel, aceleasi substante chimice hormonale care activeaza reflexele neurologice si viscerale datorate stresului, actioneaza si asupra sistemului imunitar. Celulele albe din sange au pe suprafata lor niste receptori care detecteaza prezenta hormonilor ce apar la actiunea stresului si reactioneaza automat, in functie de fluctuatiile nivelului prezentei acestor hormoni in curentul sanguin. Unele dintre aceste celule raspund acestor hormoni in curentul sanguin. Unele dintre aceste celule raspund acestor stimuli prin eliberarea factorilor inflamatori citochina si chemochina.
    Actiunea celulelor luptatoare tip NK este blocata de noradrenalina si cortizon, ramanand llipite, in mod pasiv, de peretii vaselor de sange, in loc sa atace virusii sau celulele anormale trimise de cancer ca avangarda.
    O reprezentanta a cercetatorilor ce poarta meritele avansului informational din prezent referitor la aceste interconexiuni este doamna dr. Candace Pert, din cadrul Institutului National pentru Sanatate Mentala, sefa departamentului specializat in cercetarea biochimiei creierului. Dr. Pert s-a numarat printre primii care au identificat legatura existenta intre micile molecule pe care creierul le elibereaza ca raspuns la emotiile survenite („neuropeptide”) si activitatea sistemului imunitar. Ea a indicat, de asemenea, faptul ca, la randul lor, celulele sistemului imunitar transmit creierului mesaje chimice de raspuns (feed back), pentru inchiderea, in acest fel, a circuitului „emotional”.
    Stiinta neurologica moderna defineste gandirea – sau „psihicul”, in ansamblul sau – ca fiind rezultatul general al interactiunii intre celulele cerebrale, numite neuroni, care se gasesc intr-un continuu proces de schimb de informatii. Inainte ca rezultatele activitatii dr. Candace Pert sa fie de notoritate, s-a presupus intotdeauna ca gandirea constituia rodul exclusiv al activitatii neuronale, avand ca rezultat ideea ca psihicul rezida in totalitate in interiorul cutiei cerebrale. In orice caz, aceste descoperiri de natura „psiho-neuro-imunologica” indicau faptul ca „psihicul” reprezenta, de asemenea, o expresie a sistemului imunitar. In lucrarea referitoare la descoperirea ei, dr. Candace Pert marturiseste ca, desi acel lucru contrazicea toate argumentele la care era obisnuita sa faca apel, s-a vazut nevoita sa ajunga la concluzia ca acele numeroase interactiuni petrecute intre moleculele eliberate de creier pe baza emotiilor si elementele sistemului imunitar constituiau ceea ce ea a denumit „un creier mobil”^. Care este, insa, rolul acestui creier mobil in aparitia si dezvoltarea cancerului?