cu ochii largi deschisi

Cu ochii largi deschisi

Cancerul uneori ne vindeca de aceasta ciudata miopie, de acest dans al ezitarilor. Atragand brutal atentia asupra timpului scurt de existenta al vietii, un diagnostic de cancer poate restaura adevarata savoare a vietii. La cateva saptamani dupa ce am primit diagnosticul, am avut senzatia ciudata ca mi se ridicase de pe ochi un val ce pana atunci imi incetosase vederea. Intr-o duminica dupa-amiaza, ma aflam in micuta si insorita camera de zi a casutei noastre. Tin minte ca o priveam indelung pe Anna. Concentrata si linistita, statea pe podea langa masuta de cafea, incercandu-si mana cu niste traduceri in engleza ale unor poezii frantuzesti. Pentru prima data am vazut-o atunci exact asa cum era, fara sa ma intreb daca as prefera vreodata alta femeie in locul ei. Ii urmaream, doar, suvita de par care ii aluneca cu gratie in fata, in clipa cand isi inclina capul deasupra cartii, delicatetea degetelor sale, strangand cu gingasie stiloul. M-a surprins faptul ca nu bagasem niciodata de seama pana atunci cat de emotionate puteau fi usoarele contractii ale obrajilor sai, in momentul in care avea cine stie ce problema cu gasirea vreunui cuvant anume, pe care il cauta. Dintr-o data, am vazut-o, pur si simplu, asa cum era, dincolo de toate intrebarile si indoielile pe care le-ar fi putut avea. Prezenta sa devenea incredibil de emotionanta. Chiar si simplul fapt de a mi se ingadui sa fiu martorul acestui moment mi s-a parut a fi un imens privilegiu. Cum de nu o vazusem in acel mod si mai inainte?

In cartea sa despre puterea extraordinara de transformare pe care o da apropierea mortii, Irvin Yalom, un eminent psihiatru de la Universitatea Stanford, citeaza o scrisoare semnata de un senator sexagenar, scrisa la scurt timp dupa ce acestuia i se comunicase faptul ca suferea de un cancer foarte grav.

Cu mine s-a petrecut o schimbare, despre care cred ca este ireversibila. Dintr-o data, aspecte ca prestigiul, succesul politic sau statutul financiar, au devenit neimportante. In cursul acelor prime ceasuri care au trecut din momentul in care am realizat ca am cancer, nu m-am gandit niciodata la fotoliul meu din Senat, la contul meu din banca sau la destinul global al omenirii... Nu m-am mai certat cu sotia absolut deloc, de cand am fost diagnosticat cu aceasta boala. Inainte o tot bateam la cap, ba ca strangea pasta de dinti in loc sa o faca de la baza, ba ca nu gateste destul de bine pentru apetitul meu greu de satisfacut, ba ca facea liste de invitati fara sa ma consulte, ba ca mereu cheltuia prea mult pe tot felul de haine... Acum, nu stiu, ori eu nu mai bag in seama lucrurile astea, ori chiar imi par toate a fi lipsite de importanta...
In locul celor amintite, mi-am remarcat o noua maniera de apreciere a lucrurilor, pe care, odata, consideram ca mi se cuvin, pur si simplu, fara nici un fel de efort din partea mea, de a le merita – cum ar fi sa iau pranzul cu un prieten, sa o scarpin pe Muffet dupa urechi si sa o ascult cum toarce, sa ma bucur de compania sotiei mele, cititul unei carti sau a unei reviste, noaptea, in conul linistit de lumina al lampii de la capatul patului, sa fac razie in frigider, cautand un pahar de suc de portocale sau o felie de chec pentru cafea. Pentru prima data, cred ca am savurat, realmente, viata. In sfarsit, am realizat faptul ca nu sunt nemuritor. Ma cutremur cand imi amintesc de toate ocaziile pe care le-am risipit singur – chiar si pe cand ma bucuram de cea mai buna sanatate – din falsa mandrie, din cauza goanei dupa false valori si alte inchipuiri fara insemnatate.

Astfel, apropierea mortii poate duce, uneori, la un fel de eliberare. In umbra sa, viata capata dintr-o data o intensitate, o rezonanta si o savoare pe care poate ca nu le-am cunoscut anterior. Desigur, cand vine clipa aceea, suntem patrunsi de disperarea despartirii, asa cum ni se intampla atunci cand ne luam ramas bun de la cineva pe care l-am iubit, stiind ca nu il vom mai vedea din nou niciodata. Majoritatea ne temem de acea tristete. Insa, in definitiv, n-ar fi mai rau sa ne despartim de viata fara ca mai intai sa-i fi simtit pe deplin savoarea? N-ar fi fost chiar mai rau decat atat sa nu avem chiar nici un motiv de a fi tristi in momentul despartirii?

 Marturisesc ca, la inceput, aveam in fata un drum foarte lung de parcurs. Pe cand o ajutam pe Anna sa isi despacheteze cartile, atunci cand s-a mutat la mine, am dat peste invataturile lui Buddha. Consternat, am intrebat-o: De ce iti pierzi timpul cu chestii din astea?  Privind acum inapoi peste timp, mi-e greu sa cred ca am facut asta. Insa aceasta intamplare imi revine in minte cu o claritate impresionanta: rationalismul meu friza un caracter de-a dreptul obtuz. Potrivit culturii mele personale, Buddha si Christos erau, in cel mai bun caz, moralisti si predicatori demodati si, in cel mai rau dintre toate, agenti de represiune morala, aflati in serviciul burgheziei. Am fost aproape socat sa vad ca persoana alaturi de care urma sa-mi petrec viata era narcotizata de asemenea prostii – concepte la care am fost invatat sa ma gandesc ca fiind opiul maselor. Anna mi-a aruncat, doar, o privire piezisa.  A pus la loc cartea pe raft si mi-a spus: Cred ca intr-o zi ai sa intelegi.

Schimbari de directie

    In tot acest timp, am continuat sa merg pe la medici si sa cantaresc argumentele pro si contra pentru fiecare tratament in parte. In final, m-am decis pentru o operatie chirurgicala. Am cautat, deci, chirurgul care sa-mi inspire cea mai mare incredere. In cele din urma, medicul in mainile caruia m-am aratat dispus sa-mi incredintez creierul nu era neaparat cel pe care faima indemanarii sale chirurgicale sa-l fi recomandat cu cea mai mare tarie. Insa, mie mi se parea ca era cel care intelegea cele mai bine cine eram si de unde veneam. Simteam ca era un medic care nu m-ar fi lasat balta daca lucrurile ar fi mers rau. Datorita programului sau, nu putea sa ma opereze imediat. Din fericire, in acel moment, tumora nu crestea cu rapiditate. Am asteptat cateva saptamani ca sa se iveasca o fereastra in program. Mi-am petrecut tot acest timp explorand lucrarile unor scriitori care se referisera la ceea ce putem invata din confruntarea noastra cu moartea. Am plonjat in citirea unei intregi liste de carti pe care, cu doar cateva sapatamani inainte, le-as fi pus inapoi pe raft, fara a le fi deschis, macar. Astfel, l-am citit pe Tolstoi, gratie Annei, care iubea autorii din patria ei si, de asemenea, lui Yalom, care il cita foarte des in capodopera sa referitoare la psihoterapia existentiala. La inceput, am citit Moartea lui Ivan Ilici, iar mai apoi, Stapan si om, care mi-a produs o puternica impresie.
    In aceasta din urma, stapanul este intruchipat de un mosier obsedat de propriile interese. Tolstoi ne relateaza povestea transformarii sale. Hotarat sa incheie o invoiala pentru care se targuise indelung, doar pentru a obtine, in final, o nimica toata, stapanul pleaca de acasa cu sania, la caderea noptii, in ciuda vremii ce se arata amenintatoare, impreuna cu servitorul sau, Nikita, se rataceste in mijlocul viscolului. Atunci cand isi da seama ca acea noapte ar putea fi si ultima din viata sa, perspectiva din care priveste lucrurile se schimba radical. Se culca pe trupul degerat al servitorului sau intr-un gest final, insa datator de viata, pentru a-l proteja cu caldura propriului sau corp. Moare, dar reuseste sa-l salveze pe Nikita. Tolstoi ne descrie modul in care, o data cu aceasta daruire de sine, vicleanul om de afaceri este atins de un sentiment de gratie divina pe care nu il mai traise niciodata inainte. Pentru prima data, stapanul traieste viata la timpul prezent. Pe masura ce frigul il cuprinde din ce in ce mai mult, el se simte unul si aceeasi fiinta cu Nikita. Propria sa moarte, deja nu mai conteaza, deoarece Nikita traieste. Dincolo de egoismul sau, el descopera un adevar ce reuseste sa ajunga pana la esenta profunda a vietii, iar in momentul mortii el ajunge sa vada lumina – o lumina alba si puternica, la sfarsitul unui tunel intunecos.
    In acest timp, activitatea mea a suferit o schimbare de directie. Pana atunci, majoritatea lucrurilor pe care le intreprindeam erau dedicate stiintei, in majoritatea cazurilor, chiar de dragul acesteia. Putin cate putin, insa, am renuntat. Ca si majoritatea cercetarilor medicale, activitatea din laboratorul meu avea legatura numai intr-o masura foarte mica cu indepartarea suferintei. Multi cercetatori ca si mine se lasa prinsi, la inceputul carierei lor, cu entuziasm si naivitate, intr-o munca sustinuta, despre care ei cred cu convingere ca va conduce la descoperirea leacului pentru boala Alzheimer, schizofrenie sau cancer. Insa, mai apoi, fara ca macar sa-si dea seama cum, ei se trezesc intr-o zi lucrand cu pasiune la imbunatatirea tehnicilor de masurare pentru receptorii celulari spre care se indreapta diferite tratamente medicamentoase. In timpul acestui proces, ei aduna indeajuns material de specialitate cat pentru a publica articole de profil in reviste stiintifice, a face rost de fonduri si a-si tine laboratoarele in functiune. Insa, deja s-au indepartat enorm de vindecarea suferintei umane.