dezamorsarea fricii

 Spune cuvantul cancer si este indeajuns pentru a starni frica de moarte. Frica paralizeaza. Aceasta ii este caracteristica. Cand antiplopa simte prezenta leului, sistemul ei nervos reactioneaza si ea paralizeaza. Evolutia a programat antilopa sa aiba o mica sansa de supravietuire in situatii extreme: ramanand perfect nemiscata, animalul are sanse mai bune de a scapa privirii leului. Poate leul va trece pe langa ea, fara a o observa.

    Cand ne dam seama ca vietile noastre sunt puse cu adevarat in pericol, simtim adesea aceasta paralizie. Dar boala nu iarta pe nimeni. Frica ne blocheaza forta vitala, atunci cand avem mai mare nevoie de ea.
    A invata cum sa lupti impotriva cancerului se refera la a invata cum sa pretuiesti viata. Dar acest lucru nu inseamna neaparat ca lupti impotriva mortii. Sprijinul acordat pe timpul acestei perioade grele inseamna sa atingi esenta vietii, sa gasesti deplinatatea si pacea care o infrumuseteaza. Moartea poate face parte din aceasta reusita. Unii oameni isi traiesc viata fara a-i aprecia adevarata valoare. Altii isi insotesc moartea de o asemenea bogatie, demnitate, incat aceasta apare ca un succes exceptional, dand sens experientelor lor. Iar aceasta asteptare a mortii duce la degajarea energiei vitale.

Trenul catre Omaha

    In saptamanile care au urmat descoperirii cancerului, ma grabeam de la un consult la altul. La finele unei dupa-amiezi ploioase, imi asteptam randul intr-o sala de asteptare de la etajul 15, stateam langa o fereastra rotunda privind micile forme de pe strada de jos, agitandu-se ca furnicile. Ma simteam ca si cum nu as mai fi facut parte din lumea lor. Ei erau vii, aveau comisioane de facut si planuri pentru viitor. In ceea ce ma priveste, moartea era viitorul meu. Am parasit multitudinea de furnici inspaimantat. Mi-am adus aminte de o poezie citata de psihiatrul Scott Peck.1 Limited, de Carl Sandburg: Calatoresc intr-un expres anonim, unul dintre trenurile epava ale natiunii. Zorind prin prerie, in pacla albastruie si aerul intunecat, merg vagoanele din otel, purtand o mie de oameni. Toate vagoanele vor fi fier vechi si rugina, iar toti, barbati si femei, care rad in vagonul-restaurant si cusete vor ajunge tarana). Intreb un barbat aflat la fumoar incotro calatoreste, iar el imi raspunde: Omaha.
    Poetul descrie un tren care alearga cu toata viteza prin intinderea aparent fara sfarsit a Marilor Podisuri. Cunoaste destinatia finala a acestor vagoane din otel – mormanul de fier vechi; ca si soarta barbatilor si femeilor care rad nepasatori in compartimentele trenului – tarana. Intreaba un calator incotro se indreapta. Acesta raspunde: Catre Omaha.
    In final, chiar daca celelalte furnici nu stiu, toti ajungem in acelasi loc. Nu in Omaha, ci in pamant. Ultima oprire va fi aceeasi pentru intreaga lume. Singura diferenta este ca ceilalti nu se gandeau la aceasta, cum faceam eu.
    Asemeni nasterii, si moartea face parte din viata. Si din a mea la fel.
Nu faceam exceptie. Asa ca, de ce imi era frica? De-a lungul lunilor si anilor care au urmat, pacientii m-au invatat cum sa recunosc si sa stapanesc frica.
    Prin prisma experientei lor, am inteles ca spaima de moarte nu este doar o senzatie de frica, ci o multitudine de senzatii. Si, o data ce acestea sunt analizate pe rand, ele inceteaza a mai fi coplesitoare.

Teama de suferinta – Teama de nimicnicie

    Cand l-am cunoscut pe Denis, se pregatea sa moara la 32 de ani. Eram aproape de aceeasi varsta, si era medic ca si mine. Un limfom il mistuia de cateva luni, si nici un tratament nu mai functiona. Fara sa stie prin ceea ce eu insumi treceam, cred ca a simtit ca fusesem miscat de nelinistea sa, astfel ca a cerut sa ne vedem cu regularitate. Mi-a spus ca dorea sa inteleaga, sa ramana perfect constient, in ciuda fricii, chiar si infruntand desertaciunea. Mai mult el vorbea, iar eu ascultam. Sincer vorbind, parea ca el intelege mai bine decat mine.
    Ceea ce m-a ajutat la inceput a fost ca mi-am dat seama ca nu eram singurul care urma sa moara. Chiar daca o sa mor tanar, am realizat brusc ca toti suntem in aceeasi barca. Toti oamenii de pe strada, crainicul TV, presedintele, chiar si tu, spunea el, intorcandu-si privirea. Si tu o sa mori. Suna nebunesc, dar gandul la asta m-a linistit. Soarta noastra comuna inseamna ca sunt perfect uman, inrudit cu voi toti, cu toti strabunii si descendentii nostrii. Nu mi-am pierdut cardul de membru.
    Denis visa ca este urmarit de vampiri. Un simbol evident al mortii care il vana. Mereu se trezea inainte ca acestia sa il prinda. Dar, intr-o noapte, visul sau a avut un final diferit. Vampirii l-au prins, si-au infipt coltii si unghiile in carnea lui. Denis a tipat in vis si s-a trezit transpirat. Pana in acel moment, el nu constientizase gandul de care se agata: Nu numai ca mi-e frica sa mor, dar acum imi dau seama ca sunt ingrozit de ideea ca va fi dureros.
    Fiind doctori tineri, amandoi am realizat ca nu stiam prea multe despre moarte. Nici macar nu stiam sigur daca intr-adevar era dureroasa. Nimeni nu s-a gandit sa ne predea acest lucru in facultate. Astfel, am ajuns sa citim impreuna carti care prezentau clar cum trupul si mintea trec prin tranzitia spre moarte.2,3 Am aflat cu usurare ca moartea nu este dureroasa in sine. In pragul mortii, persoana in cauza nu mai simte nevoia hranii si a apei. Corpul se deshidrateaza treptat. Nu mai elibereaza secretii, urina sau scaun, nivelul flegmei din plamani scade. Astfel, durerea din piept si greata dispar. Fara voma, fara tuse. Intreg organismul se stinge. Gura este mai mereu uscata, dar uscaciunea poate fi potolita cu un cub de gheata sau o carpa umeda. Se instaleaza oboseala, iar mintea se departeaza, de obicei cu o senzatie de bunastare, chiar usor euforica.
Muribunzii isi pierd cheful de vorba. Pentru ei, deja este indeajuns sa fie tinuti de mana, sa se uite pe fereastra la lumina soarelui sau sa asculte ciripitul pasarilor sau o muzica placuta. In ultimele ore, de la ei se poate auzi un alt fel de respiratie, numit horcaitul mortii. Apoi apar cateva rasuflari incomplete (ultima suflare) si contractii involuntare ale corpului si fetei, care parca lupta pentru a-si pastra forta vitala. Acestea nu tradeaza suferinta, ci sunt un semn al lipsei de oxigen din tesuturi. Muschii se relaxeaza, si totul se sfarseste.
    Dar Denis se temea ca numeroasele tumori nu ii vor permite sa aiba parte de un sfarsit atat de linistit. La un moment dat nervii i se comprimasera, iar durerea fusese groaznica. L-am calmat cu ajutorul unui plan alcatuit impreuna cu medicul sau oncolog. In caz de nevoie, voia sa ii fie administrata o doza suficienta de calmante pentru a-i domoli durerea. A inteles ca asemenea doze ii pot da o senzatie de pace, care i-ar putea opri respiratia. Dar riscul de a-si reduce din zile nu inseamna mai nimic, in comparatie cu certitudinea ca nu va suferi.
    Apoi, Denis a avut un alt vis, pe care l-a povestit detaliat. Se facea ca era sfarsitul lumii. Eram prins intr-un stadion acoperit. Erau acolo si fostii mei colegi de scoala, si toti eram in mijlocul unei multimi de oameni. Oamenii se agitau si racneau salbatic. Unii faceau dragoste cu orice si toata lumea; alti se sinucideau sau se omorau intre ei. Ingrijorarea era insuportabila. M-am trezit cu impresia ca avea sa-mi explodeze capul. De-abia mai respiram. Nu am fost niciodata atat de speriat. Si totusi, visul a schimbat totul. Si asta deoarece scena era mult mai groaznica decat ideea propriei mele morti. Da, o sa mor, dar ... nu este sfarsitul lumii!
    Denis era  ateu convins, si usurarea aceea l-a zapacit. Isi imaginase mereu ca, o data cu disparitia constiintei sale, va disparea si lumea intreaga. Ce conteaza daca viata va continua si dupa mine? De unde aceasta usurare neasteptata?
    Am citit impreuna Victor Frankl, un psihiatru din Viena, student al lui Freud si Adler. A fost deportat la Auschwitz si Dachau. Dupa eliberare, a dezvoltat o noua forma de psihoterapie, logoterapia (logo insemnand inteles), menita sa usureze senzatia de neliniste, ajutand oamenii sa gaseasca un rost vietii lor, chiar si in pragul mortii. Imi amintesc de un fragment din cartea acestuia, unde povesteste despre o femeie aflata pe moarte intr-un buncar, care priveste printr-un gemulet o ramura, care se leagana pe fundalul cerului. Zice tovarasilor ei: Vedeti frunza? Nimic nu este serios pentru ca viata merge mai departe. Doar o frunza, nici macar existenta umana. Senzatia de conexiune cu viata analizata de Frankl este valabila in numeroase cazuri, dincolo de umanitate, pentru intreaga natura. Multi oameni care se gasesc fata-n-fata cu moartea afla, precum Denis, dimensiunea universala a existentei, care se dovedeste deosebit de linistitoare. Chiar si in cazul in care ei nu au privit niciodata viata din acel punct de vedere.