Mai tarziu, dr. Folkman a descris o conversatie avuta in acest timp cu colegul sau de la laboratorul spitalului, profesorul John Ender, un laureat al premiului Nobel pentru medicina. Dr. Folkman se intreba daca nu cumva vorbise prea mult despre ideile sale si daca nu cumva, odata cu publicarea articolului sau, nu isi expusese intregul program de cercetare, aflat acum in pericol de a fi copiat de alte laboratoare cu care se aflau in competitie. Golindu-si pipa, dr. Ender a zambit, spunand: Esti protejat total impotriva furtului intelectual. Asta, deoarece nu o sa creada nimeni teoria ta!
De fapt, articolul dr. Folkman nu a avut nici un raspuns. Mai rau, chiar, colegii sai au inceput sa-i arate fatis dezaprobarea. S-au ridicat zgomotos si au parasit sala in care dr. Folkman isi sustinea conferinta. Sopteau pe la colturi cum ca si-ar fi contrafacut rezultatele pentru ca acestea sa-i sprijine teoriile. Chiar si mai rau pentru un medic, a fost numit sarlatan. Dupa o stralucita si indelungata cariera de chirurg, a ajuns sa se spuna despre el cum ca si-ar fi pierdut mintile. Studentii, atat de necesari vietii laboratorului de cercetare au inceput sa-l evite. Nu doreau sa-si vada cariera compromisa printr-o eventuala legatura care s-ar fi putut face intre ei si acel medic excentric. La sfarsitul anilor `70 acesta si-a pierdut chiar pozitia de sef al departamentului de chirurgie. In ciuda acestor tratamente deloc placute venite din partea colegilor de breasla, hotararea dr. Folkman nu a slabit nici un moment. Iata cum ne explica el lucrurile, douazeci de ani mai tarziu: Stiam ceva ce altii nu cunosteau, in plus, eu mai fusesem si acolo, in sala de operatii. Nu chirurgii erau cei care aduceau acele critici, ci ceilalti oameni de stiinta, despre care eu stiam foarte bine ca nu vazusera niciodata cum arata un cancer, decat dupa autopsie, disecat. Stiam ca ei nu avusesera parte de experientele prin care trecusem eu. Ideea tumorilor ce se dezvolta in trei dimensiuni si au nevoie de vase de sange pentru a se alimenta, tumorile localizate in ochi, in cavitatea peritoneala, in tiroida si in multe alte locuri, precum si intregul concept al cancerului in situ, al ideii de tumora existenta dar aflata in stare latenta, in adormire – eu am vazut toate acestea. Astfel ca am afirmat intotdeauna : ideile consider ca sunt corecte, insa le va lua mult timp oamenilor sa le observe.
Experiment dupa experiment, dr. Judah Folkman a pus bazele conceptelor cheie ale noii sale teorii asupra cancerului:
Microtumorile nu se pot transforma in cazuri periculoase de cancer fara crearea prealabila a unei noi retele de vase de sange, menite a le hrani.
Pentru realizarea acestui lucru, ele produc o substanta chimica numita angiogenina, care forteaza vasele de sange sa se apropie de zona respectiva si sa isi formeze noi ramificatii de vase adiacente.
Noile celule canceroase ale tumorii se raspandesc in restul corpului, formand metastaze. Ele sunt periculoase numai in momentul in care reusesc, la randul lor, sa atraga noi vase de sange.
Tumorile initiale, ajunse ulterior la dimensiuni mari, stabilesc metastaze la distanta. Insa, ca si in cazul imperiilor coloniale, ele impiedica aceste teritorii vasale, aflate la distanta, sa devina prea importante, prin producerea altei substante chimice, menita, de aceasta data, sa blocheze dezvoltarea de noi vase de sange, numita angiostatina. (Aceasta explica de ce metastazele se pot dezvolta brusc, odata ce tumora principala a fost indepartata pe cale chirurgicala.)A fost foarte bine ca aceste experimente sa se desfasoare intr-un numar mare, pentru a se putea aduna in acest mod date despre fenomenul in cauza. Cu toate acestea, pentru multi oameni de stiinta, ideea parea prea simpla. Trebuie sa fie vorba de vreo erezie la mijloc. Asa cum se intampla adesea in comunitatea stiintifica, aceste idei nu puteau fi luate in serios in primul rand atat timp cat nu fusese elucidat mecanismul prin care tumora preia controlul asupra vaselor de sange. Era neaparat nevoie de o dovada ca substante ca angiogenina si angiostatina exista cu adevarat.
Acul din carul cu fan
Dr. Judah Folkmann nu a lasat niciodata sa fie dobarat de criticile ce i s-au adus. Nu si-a pierdut niciodata increderea in capacitatea stiintifica a colegilor sai de a recunoaste realitatea evidenta, odata ce vor vedea destule dovezi care sa-i sprijine teoriile. Se va fi gandit, poate, la spusele lui Schopenhauer: Orice mare adevar trece prin trei faze: mai intai este ridiculizat, apoi este atacat in mod violent, iar in final este acceptat ca fiind de la sine inteles si evident. Dr. Folkman a indraznit sa dovedeasca existenta unor agenti capabili sa impiedice dezvoltarea unor noi vase de sange.
Insa, cum ar putea fi ei identificati intre miile de proteine produse de excrescentele canceroase? Era ca si cum s-ar fi cautat un ac intr-un car cu fan. Dupa multi ani si multe obstacole, dr, Judah Folkman era pe punctul de a se descuraja. In cele din urma, norocul a fost de partea sa.
Dr. Michael O`Reilly era un tanar cercetator-chirurg, care se alaturase membrilor laboratorului dr. Folkman. Acesta a avut ideea de a cauta angiostatina in urina soarecilor ce se dovedisera a fi rezistenti la metastaze. Tenacitatea lui Michael a fost la fel de mare ca si cea a sefului sau. A petrecut doi ani filtrand sute de litri de urina de soarece (mai tarziu a comentat amuzat cat de urat putea sa miroasa …). In final, a descoperit o proteina care bloca productia de vase de sange, in momentul in care era testata pe un embrion de gaina, unde vasele de sange se dezvoltau rapid. Momentul adevarului sosise in sfarsit. Ei puteau testa acum aceasta potentiala angiostatina pe animale de laborator vii, pentru a vedea daca puteau impiedica dezvoltarea cancerului intr-un corp viu.
O`Reilly a luat douazeci de soareci si le-a implantat in spinare un cancer virulent, ale carui metastaze se imprastie in mod agresiv si se dezvolta rapid in plamani, odata ce tumora principala este indepartata. Imediat dupa indepartarea tumorii, a injectat angiostatina in jumatate din efectivul de soareci, lasand boala sa isi urmeze cursul in cealalta jumatate. Cateva zile mai tarziu, cativa soareci prezentau deja urme de boala. Sosise momentul verificarii teoriei.
Dr. Judah Folkman stia ca si daca rezultatele ar fi iesit pozitive, nimeni nu l-ar fi crezut. Ca urmare, i-a invitat la laboratorul sau pe toti cercetatorii de la etajul respectiv, pentru a urmari rezultatul experimentului. In prezenta tuturor martorilor dr. O`Reilly a deschis toracele primului soarece, unul care nu primise tratament anticancerigen. Plamanii sai erau negri, ciuruiti de metastaze. Apoi, a deschis primul soarece care beneficiase de tratamentul cu angiostatina. Plamanii sai, de o culoare roz perfect sanatoasa, nu prezentau nici o urma de cancer. Nu putea sa-si creada ochilor. Unul dupa altul, toti soarecii care nu fusesera injectati cu angiostatin fusesera devorati de cancer. In acelasi timp, toti aceia care primisera tratament erau complet vindecati. In 1994, dupa 20 de ani de neplaceri, rezultatele au fost publicate in revista Cell. De pe o zi pe alta, angiogeneza devenise astfel una din principalele teme de cercetare in studiul cancerului.
O descoperire exceptionala
Mai tarziu, dr. Folkman a reusit sa demonstreze ca angiostatina putea sa opreasca dezvoltarea mai multor tipuri de cancer, inclusiv a trei tipuri de cancer uman grefate pe soareci. Spre surpriza generala a comunitatii medicale si stiintifice, impiedicarea crearii de noi vase de sange a produs chiar regresul cancerului. Ca si nazistii, dupa atacul maresalului Jukov asupra liniilor de aprovizionare ale acestora, odata private de resursele indispensabile dezvoltarii, tumorile au inceput sa se micsoreze. Reduse la dimensiuni microscopice, ele au devenit totalmente inofensive. In plus, s-a demonstrat ca angiostatina ataca vasele de sange cu crestere rapida si nu le afectau in nici un fel pe cele deja existente. Aceasta nu ataca nici celulele sanatoase ale corpului, in contrast fata de tratamentele traditionale impotriva cancerului, de genul chimioterapiei si radioterapiei. In termeni militari, aceasta nu crea pagube colaterale. Acest lucru o face sa fie un tratament cu mult mai putin radical decat chimioterapia. Astfel concluziona si articolul din revista Nature care informa despre aceste rezultate: Regresul tumorilor initiale fara sprijinul substantelor toxice nu a fost descris anterior. In spatele acestui stil laconic, specific stiintei, freamata emotia care marcheaza descoperirile de exceptie.