puternicele celule imunitare

Nici un soarece nu traise mai mult de doua saptamani in laboratorul sau, dupa injectarea cu celule S180. Soarecele numarul sase se gasea acum in cea de-a opta luna a sa de viata dupa injectare, in ciuda dozei astronomice de celule canceroase introduse direct in abdomenul sau, unde, in mod obisnuit, acestea se reproduc cel mai rapid. Dr. Zheng Tsui, a inceput sa presupuna ca se produsese imposibilul – gasisera un soarece rezistent in mod natural la cancer.
    In legatura medicala si stiintifica a secolului trecut, s-au mai mentionat cazuri de pacienti ai caror cancer, considerat terminal, s-a retras dintr-o data si, in final, a disparut complet. Insa aceste cazuri sunt extrem de rare. In mod evident, acestea sunt greu de investigat deoarece sunt greu de prezis si nu pot fi reproduse sau solicitate. In mod obisnuit, ele sunt atribuite unor erori de diagnostic (probabil ca nu a fost cancer) sau unui raspuns intarziat la tratamente conventionale aplicate anterior (probabil ca a fost chimioterapia din ultimul an cea care si-a facut, in final, efectul).
Cu toate acestea, in aceste diminuari inexplicabile ale intensitatii bolii, orice om de buna credinta trebuie sa admita faptul ca exista mecanisme mai putin intelese, a caror functionare contraataca dezvoltarea cancerului. De-a lungul ultimilor zece ani, unele din aceste mecanisme au fost aduse la lumina si examinate in laborator. Cazul soarecelui numarul sase din laboratorul profesorului Zheng Tsui a aruncat lumina asupra primului dintre ele: puterea sistemului imunitar, atunci cand se mobilizeaza in totalitate.
    Odata convinsi ca faimosul soarece – cunoscut acum ca Super-soarecele – era rezistent la cancer, preocuparile dr. Zheng Tsui se gandea la pastrarea ADN-ului sau, sau la clonarea sa. Tocmai se anuntase aparitia primelor clone de soareci. Atunci, unul dintre colegii sai l-a intrebat V-ati gandit ca ar putea avea descendenti?

Supersoarecele, soarecele numarul sase, care rezista cancerului. Prin amabilitatea doctorului Zheng Tsui, de la Universitatea Wake Forest.

    Astfel, nu numai ca Supersoarecele a avut o familie – alaturi de o femeie normala, nerezistenta – dar jumatate din nepotii sai au mostenit rezistenta sa la celulele canceroase S180 (dr. Zheng Tsui nu a testat rezistenta copiilor soarecelui la celulele canceroase, de teama ca ar fi putut muri cu totii, in situatia in care gena datatoare de rezistenta ar fi fost recesiva). Ca si bunicul lor, acesti soareci puteau sa reziste perfect la o doza de doua milioane de celule S180,  o doza care devenise destul de obisnuita in laborator. Au tolerat, chiar, doua miliarde de celule S180, doza ce totaliza zece la suta din greutatea lor corporala. La om, acest lucru ar fi echivalat cu injectarea unei mase de tumora ultra-virulenta, in greutate de 12-17 livre (aproximativ 6 – 8 kg – n.trad.)

Mecanismul misterios

    Odata, dr. Zheng Tsui a fost plecat din laborator pentru cateva luni, intr-o vacanta. Cand s-a intors si si-a reluat experimentele cu soarecii cei rezistenti, il astepta o mare dezamagire. La doua saptamani dupa injectia obisnuita, a observat ca facusera cu totii ascite canceroase. Toti, fara exceptie. Ce se intamplase? Cum reusisera sa-si piarda rezistenta pe timpul absentei sale? Zile intregi s-a gandit fara incetare la aceasta regresie si se intreba ce greseli putuse sa faca. Poate ca, asa cum majoritatea colegilor lui ii prezisesera descoperirea fusese ceva intr-adevar prea frumos pentru a fi adevarat. A fost atat de dezamagit, incat a incetat sa se mai duca sa vada soarecii. Probabil ca toti erau pe moarte, la patru saptamani dupa injectie. Cu inima grea, cand sa intors, in final, la laborator, a ridicat capacul cutiei si a inghetat: soarecii erau cat se poate de vii, iar ascitele lor disparuse. Dupa cateva zile de experimente febrile a aparut explicatia. La o anumita varsta – sase luni pentru un soarece, echivalentul a cincizeci de ani pentru un om – mecanismul de rezistenta al organismului era slabit. La inceput, cancerul incepe sa se dezvolte, ceea ce prezinta prezenta abdomenului umflat de ascite. Insa, cam la doua saptamani dupa aceea (un an sau doi pe scara umana), simpla prezenta activeaza, in final, mecanismul de rezistenta a organismului. Tumora a inceput sa se diminueze vazand cu ochii si a disparut complet, in mai putin de 24 de ore (o luna sau doua pe scara umana). Soarecii si-au reluat activitatea lor obisnuita, incluzand aici si o viata sexuala foarte activa. Pentru prima data stiinta avea un model experimental, reproductibil la cerere, de regresie spontana a cancerului. In orice caz, mecanismul aflat la baza acestei misterioase resorbtii inca astepta sa fie explicat. Misterul a fost elucidat de colegul dr. Zheng Tsui, si anume dr. Mark S. Miller, specialist in domeniul proliferarii celulelor canceroase.
    Examinand la microscop mostre ale celulelor S180 luate din abdomenul soarecilor miraculosi, Mark Miller a descoperit un adevarat camp de lupta. In locul celulelor canceroase obisnuite – rotunde, paroase si agresive – el a vazut niste celule netede, ciobite si pline de gauri. Erau prinse in lupta cu celulele albe ale sangelui, apartinand sistemului imunitar, faimoasele celule de tip NK (de la Natural Killer – ucigasi naturali – in limba engleza in original). Dr. Mark Miller a fost chiar capabil sa filmeze atacul celulelor albe asupra celulelor canceroase S180, printr-un video-microscop. A gasit, astfel, explicatia enigmei. Soarecii rezistenti erau capabili sa arunce in lupta o aparare foarte puternica, gratie sistemului lor imunitar, chiar si dupa ce cancerul invadase organismul.
 
Celula canceroasa S180, cu microcilii acesteia, in abdomenul unui soarece vulnerabil la cancer.

Celule canceroase S180, provenind din abdomenul unui soarece rezistent la cancer. Ele sunt atacate de celulele luptatoare ale sitemului imunitar (indicate de sageti). Suprafata lor este neteda (se observa pierderea microcililor) si plina de gauri. Sunt in proces de golire si pierdere a formei lor rotunde.