Pelinul este cunoscut din vremuri stravechi, fiind folosit frecvent ca planta de leac la daci, la romani si la greci, primele mentiuni scrise despre pelin se afla in niste papirusuri egiptene datand din anul 1600 inainte de Hristos. Preotii o considerau o planta sfanta, si o purtau la brau ca sa le asigure protectie impotriva duhurile rele. Pelinul a intrat si in ritualurile grecesti si romane, astfel incat in Evul Mediu a devenit o planta de baza a medicinii manastiresti. Preotul german Sebastian Kneipp dadea urmatorul sfat: Cine sufera de stomac sau ficat, in loc sa intinda mana dupa tutun, sa ia de doua, trei ori pe zi cate o priza de pelin uscat, pe care sa-l presare cu doua degete peste prima lingura de supa sau sa-l puna in mancare, ca pe piper.
Purificarea organismului
Pelinul sta la baza uneia dintre cele mai vechi si puternice retete de purificare a organismului. Vracii tratau cu ea aproape toate bolile asociate cu procesul inflamator: afectiunile tractului gastro-intestinal, ale rinichilor si vezicii urinare, dermatitele si problemele ginecologice, in special cele provocate de tricomonade. Prezenta ciupercilor parazite de pe tractul gastro-intestinal era recunoscuta datorita urmatoarelor simptome: acnee, seboree, asprimea pielii, pete maronii sau de alte culori, riduri sau chelie prematura, papiloame, calcaie crapate, exfolierea unghiilor. Ca urmare a faptului ca infestarea cu ciuperci parazite scoate din functiune sistemul de autoreglare si autoaparare al organismului, persoanele infectate sufera in permanenta de infectii respiratorii, amigdalita, polipi.
Amar si aromat, pelinul lupta cu succes cu tricomonadele, hlamidiile, herpesul, candida, giardia si alti musafiri nedoriti cu care suntem infestati.