Stres

Stresul este un termen de provenienta anglosaxona, care desemneaza o solicitare, o constrangere. In sens biologic se foloseste pentru desemnarea starii de alarma, a organismului, provocate de cei mai variati factori nocivi, ingrijoratori. Pus in evidenta de Cannon, savant englez, organismul se adapteaza fata de orice factor nociv, alarmant (indiferent de natura acestuia), prin activarea sistemului simpatico-adrenergic, fenomen numit stare de alarma. Pe baza acestei constatari a elaborat H. Selye (savant Canadian) teoria mult discutata a stresului care se edifica pe urmatoarele principii: in timpul reactiei de alarma se mobilizeaza nu numai sistemul simpatico-adrenergic, dar intervine si hipofiza prin sporirea hormonului adrenocorticotrop (ACTH), care la randul sau actioneaza asupra corticosuprarenalei, determinand secretia accentuata a hormonilor cortico-suprarenali. Conform teoriei stresului toate starile alarmante provoaca intotdeauna aceeasi reactie de aparare, indiferent de natura factorului stresant. Astfel, de ex. starile de anxietate, traumele psihice, bolile infectioase, eforturile fizice si intelectuale, radiatiile radioactive, variatiile extreme ale temperaturii provoaca aceleasi procese de protectie. Sub influenta stressantilor, in sistemul nervos si endocrin se desfasoara o serie de reactii protectoare intr-o stransa interdependenta una cu alta. Totalitatea acestora a fost denumita sindrom general de adaptare. In desfasurarea sindromului se deosebesc trei faze: prima corespunde cu starea de alarma semnalata de Cannon: in ea se intensifica secretia acelor hormoni prin care organismul se acomodeaza la starea de alarma. Privit sub aspect metabolic se intensifica procesele catabolice (eliberarea de energie), creste concentratia glucozei in sange (hiperglicemie), precum si concentratia tuturor substantelor energetice. In cazul solicitarilor moderate stresul se rezolva in prima faza (de ex. oboseala unei excursii) fara nevoia trecerii sindromului general de adaptare, in cea de a doua faza. Prima faza se socoteste un fenomen normal ce caracterizeaza viata si activitatea noastra cotidiana; solicitarile stressante se rezolva in timpul repausului fiziologic (odihna). In cazul in care starea de alarma persista insa (de ex. bolile cronice) sindromul general de adaptare trec in cea de a doua faza, numita faza de rezistenta. Ea se caracterizeaza prin hipertrofia corticosuprarenalei (glanda poate sa-si sporeasca volumul cu 20%), fapt in urma caruia se accentueaza si secretia hormonala. Cresterea concentratiei glucocorticoizilor (cortizon, hidrocortizon) intretin hiperglicemie, exercitand totodata fata de procesele inflamatorii o actiune inhibitoare. Un alt hormon al corticosuprarenalei, cum este dezoxicorticosterona, prin reglarea metabolismului hidromineral colaboreaza la apararea organismului. Dupa cum s-a mai amintit activitatea corticosuprarenalei este stimulata de hormonul adrenocorticotrop al hipofizei. In secretia acestui hormon intervine hipotalamusul pe de o parte si produsii metabolici ai starii de stres pe de alta parte. Daca organismul nu reuseste sa invinga nici in cea de a doua etapa a sindromului general de adaptare, rezervele metabolice se epuizeaza, ganglionii limfatici incep sa se atrofieze, se produc ulceratii in tubul digestiv, scade numarul leucocitelor eozinofile. Prin urmare se instaleaza faza a treia a sindromului general de adaptare, numita faza epuizarii. In aceasta stare, in urma incetinirii activitatii corticosuprarenalei procesele de rezistenta scad treptat, simptomele patologice se agraveaza, intregul organism se atrofiaza si procesul se sfarseste cu moarte.