Surdomutitatea reprezinta o afectiune caracterizata prin pierderea totala a auzului si imposibilitatea invatarii vorbirii. Orice leziune care produce o surditate congenitala sau precoce impiedica aparitia si dezvoltarea vorbirii. Deci mutia, desi in majoritatea cazurilor organul fonator este intact, este o consecinta a surditatii. Daca surditatea este urmarea unei leziuni congenitale, neonatale, sau se instaleaza in frageda copilarie (pana la varsta de 2-3 ani) inainte ca copilul sa invete actul vorbirii surdomutitatea este totala. Daca pierderea auzului survine dupa aceasta perioada, dar inaintea varstei de 6 - 7 ani, copilul uita sa vorbeasca, vocabularul insusi se reduce, articulatia cuvintelor este defectuoasa, formarea propozitiilor si frazelor devine deficitara - se instaleaza o surdomutitate relativa, insotita de o retardare a intelectului. Daca surdomutitate apare dupa varsta de 7 ani, nivelul intelectual se poate mentine, sau dezvolta in conditii normale sau aproape normale, prin diferite mijloace audiovizuale (scris, citit etc.). Cauzele cele mai frecvente ale surdomutitate sunt: ereditate recesiva, factor Rh, sifilis, embriopatii virotice, meningite, meningoencefalite, malformatii congenitale, leziuni auriculare si cerebrale legate de actul nasterii etc. Educatia surdomutilor se face in scoli speciale, unde prin diferite metode sunt invatati sa comunice prin semne si gesturi, apoi daca mai au resturi auditive, sa si vorbeasca, devenind astfel surdo-vorbitori. Lipsa auzului se completeaza prin labiolectura (citirea de pe buzele vorbitorului). Mai nou prin utilizarea cat mai rationala a resturilor auditive se folosesc cu succes protezele auditive. Prin aceste metode medico-pedagogice ei devin indivizi utili societatii.
|