FASCIOLOZA HEPATICA

Fascioloza hepatica reprezinta o  boala parazitara, relativ rara la om, provocata de un parazit trematod care, localizat, de regula, in caile biliare si ficat, determina pe langa tulburari hepatobiliare si unle tulburari generale grave. Agentul etilogic este fasciola hepatica, un parazit hermafrodit din genul Fasciola, familia Fasciolidae, clasa Trematoda. Cazuri mai numeroase au fost intalnite in America latina, Algeria, Cuba, sudul Frantei, iar mai rare, izolate, au fost inregistrate si in alte tari. Pe langa un caracter de cazuri rare sporadice, boala poate lua, in unele cazuri, si caracterul unor focare epidemice. Formele infectioase ale parazitului, cercarii, ajunsi in intestin, pe cale digestiva, se localizeaza, de obicei, in canalele biliare din ficat. Pe langa inflamatia cailor biliare, sclerozarea si obstruarea acestora, parazitii pot sa patrunda in parenchimul hepaticsi insotit de o infectie secundara sa dea nastere la adevarate focare de inflamatie si abcese. Localizarea parazitilor in caile biliare poate sa duca la aparitia de ictere grave sau de hepatite interstitiale si de ciroze. Pe langa o simptomatologie stearsa si usoara boala are si o simptomatologie severa, uneori destul de variata. Bolnavii se plang frecvent de dureri abdominale, mai ales in hipocandrul drept, inapententa, greturi, eructatii, senzatii de balonare si chiar varsaturi alimentare sau bilioase, uneori cu caracter eliberativ. Se mai semnaleaza tulburari de tranzit intestinal (in special diaree), pierderi ponderale si stari accentuate de oboseala. In cazuri nu prea rare, boala poate evolua cu subfebrilitate sau chiar cu o stare febrila. Febra din fascioloza hepatica impreuna cu hepatomegalia si cu eozinofilia sanguina ridicata ar constitui, dupa unii autori, o triada simptomatica in aceasta parazitoza. Eozinofilia sanguina, de valori care ajung si pana la 80-90% se intalneste intr-adevar intr-o mare majoritate de cazuri si constituie un important semn de orientare. Deoarece intre simptomele bolii nu exista semne caracteristice si uneori chiar eozinofilia sanguina poate sa lipseasca, diagnosticul prezinta din identificarea microscopica a oulor parazitului in materiile fecale sau in bila. Ouale apar numai la 3-4 luni de la data infestarii si cercetarea lor trebuie sa se faca la intervale, prin examene repetate, atat in scaune cat si in bila. Prima analiza pozitiva trebuie repetata dupa 3-5 zile de regim, din care vor fi excluse ficatul sau preparatele de ficat, pentru a se verifica astfel daca ouale identificate nu sunt numai oua de pasaj. Pe langa eozinofilia sanguina (prezenta la peste 80% din cazuri) se mai fac diferite reactii imunobiologice (intradermoreactia, tehnici de precipitare, reactii de fixare a complementului, tehnica ELISA s.a) si chiar unele metode imagistice (scintigrafiem echografie, si mai ales laparoscopie). Emetina (dehidroemetina) folosita in tratamentul amibiazei se recomanda inca in doze de 1 mg/kg/corp pe zi, timp de 10 zile si in tratamentul fasciolozei.Pana nu de mult de o larga utilizare se bucura si Fanchinona (Entobex), administrata in doze de 0,400 g/zi, timp de 8-10 zile. Mai folosite sunt Bithionolul (Actamer), administrat in doze de 30-50 mg/kg, timp de 10-15 zile, si Praziquantelul (Bitricid), administrat de 3 ori cate 25 mg/kg, pentru o zi. Autorii sovietici obtin rezultate bune administrand Hexaclorparaxilol (Chloxil, Hetol) intr-un tratament de 5 zile, in care bolnavul primeste 0,060 g/kg/corp/zi sau intr-un tratament de numai 2 zile, in care se administreaza 0,0150g/kg/corp/zi. Rezervorul de infectie il formeaza oaia, capra, vitele cornute, diferite rozatoare etc, care sunt gazde naturale ale parazitului adult. Rolul de sursa de infectie si de gazda a parazitului adult il detine si omul infestat. Ouale neembrionate, asa cum sunt eliminate de gazdele definitive, isi fac evolutia in apa, unde trec prin organismul unor gasteropode, acvatice din genul Galba (G.truncatula, G.stagnalis etc.), care detine rolul de gazde intermediare. Dupa ce parasesc gazda intermediara, parazitii, sub forma de cercari liberi sau de cercari inchistati (adolescari) infestanti, ajung pe diferite plante de apa (cresson, salatica). Omul se infesteaza pe cale digestiva (ca si animalele) din apa in care se gasesc formele inchistate si mai ales prin ingerarea lor odata cu plantele acvatice contaminate. Deshlemintizarea in masa a animalelor parazitate care constituie principalul rezervor de infectie in boala, va fi insotita de masuri de izolare si de evitare a contaminarii pasunilor prin dejectiile acestora. Se recomanda deshelmintizarea biotermica a gunoiului, schimbarea pasunilor. Combaterea gazdelor intermediare din genul Lymnea (Galba) se va face prin masuri de drenaj si asanare a surselor de apa, in care se gasesc conditii favorabile dezvoltarii acestora. Pentru distrugerea pe cale chimica se foloseste sulfatul de cupru, care se introduce in ape pana la concentratii de 1/10 000 sau varul nestins, care se imprastie pe terenurile mlastinoase, in cantitati de 1 500 kg/ha (Grintescu si Iacob, 1959). Pentru protectia omului, impotriva infestarilor, se va interzice folosirea pentru baut a apei eventual poluate si spalarea cu insistenta a plantelor acvatice pe care pot ajunge cercarii infectiosi ai parazitului.