Adenomul de prostata reprezinta o neoformatie benigna, adica o proliferare (o multiplicare a celulelor), produsa pe seama tesuturilor glandelor genitale anexe si in special a celor situate in jurul uretrei si gatului vezical. Termenul de benign arata ca multiplicarea tisulara nu invadeaza structurile vecine si nu determina mobilizarea si dezvoltarea la distanta a celulelor, deoarece prin el insusi procesul patologic nu are nici un fel de gravitate si nu determina nici un fel de suferinta. Din pacate insa, compresiunile pe care aceasta masa de tesut le exercita asupra organelor vecine jeneaza functia acestora, evident in directa legatura cu marimea adenomului, dar si cu amplasarea lui exacta. Localizarea lui - mai apropiata sau mai departata de uretra si colul vezical - explica asadar faptul ca unele adenoame mici dau tulburari mari, in timp ce de multe ori adenoame foarte mari raman fara nici o suferinta clinica.
Dezvoltarea preferentiala in jurul gatului vezical si al uretrei, ca si impingerea gatului vezical deasupra nivelului fundului vezicii, determina o jena in evacuarea vezicii urinare, ai carei muschi sunt obligati sa impinga urina prin canale mai stramte, care opun o rezistenta mai mare. Initial, vezica se lupta, isi dezvolta musculatura si reuseste sa se evacueze complet. Dar treptat musculatura poate ceda, determinand o evacuare incompleta, cu aparitia asa-numitului reziduu vezical (persistenta de urina in vezica dupa mictiune). Din acest moment, muschiul uretral incepe si el sa impinga cu mai multa greutate urina catre vezica si treptat presiunea creste in caile urinare superioare, producand prin ea insasi sau prin favorizarea infectiilor supraadaugate suferintei rinichiului si chiar insuficienta renala.
Cauzele adenomului de prostata, ca de altfel ale tuturor neoplaziilor benigne, nu sunt inca bine cunoscute. Varsta de aparitie (50-60 de ani), ca si unele rezultate terapeutice obtinute prin administrari de hormoni pledeaza pentru interventia unor tulburari hormonale, in tot cazul, dezvoltarea procesului se face foarte lent, in ani de zile.
Simplomele bolii nu sunt nici unul determinate direct de adenom, ci se datoresc jenei in scurgerea urinii (disurie). Manifestarile depind de intensitatea rezistentei opusa la scurgerea urinii. In etapele initiale, simptomele, cuprinse sub denumirea de ansamblu de prostatism, constau in: dificultatea de a incepe mictiunea, necesitand o asteptare mai mult sau mai putin lunga si uneori apasari in regiunea de deasupra pubeului pentru a initia mictiunea, scaderea fortei jetului urinar si reducerea calibrului acestuia (uneori la inceputul mictiunii evacuarea se face sub forma de picaturi), ceea ce prelungeste perioada de evacuare si, in fine, senzatia de evacuare incompleta a vezicii. Fenomenele disurice sunt mai nete in anumite conditii: dupa perioade de stat prelungit in pat (de aceea apar mai ales noaptea sau dimineata la sculare), dupa stat prelungit in pozitie sezanda, pranzuri abundente, bauturi alcoolice sau expunere la frig umed.
In stadii mai avansate, de obicei dupa instalarea reziduului vezical, apar si alte semne: polakiurie (urinari mai dese) initial nocturna apoi si diurna, senzatie de greutate in bazin si o mai categorica senzatie de mictiune incompleta. In sfarsit, in stadii si mai avansate, cand reziduul vezical este foarte important, depasind capacitatea vezicala normala (poate ajunge la 3-4 litri), ca urmare a cedarii muschiului vezical, apare pierderea de urina involuntara (incontinenta de urina), care si ea predomina noaptea (exista si in conditii normale o relativa relaxare nocturna a sfincterului vezical). In aceasta etapa, dar uneori inca din etapa precedenta, apar o serie de complicatii: instalarea disfunctiei renale, suprainfectia cu dezvoltarea unei pielonefrite, insuficienta renala (consecinta a primelor doua), dezvoltarea de calculi vezicali, aparitia de infectii genitale cu germeni banali (epididimite) sau de sangerari de origine genitala (uretroragii sau hematurii initiale).
Complicatia cea mai spectaculara, fara a fi cea mai redutabila, este retentia acuta de urina. Ea apare de regula ca un traznet, in plina sanatate aparenta, de obicei in cursul noptii, dupa ingestia unor mese mai abundente, ingestie de alcool sau mers prelungit cu un vehicul. Diureticele, medicamentele pe baza de atropina sau de clorpromazina, pot fi si ele cauza imediata a retentiei. Imposibilitatea de a evacua vezica in ciuda diferitelor manevre (apasarea regiunii suprapubiene) si a senzatiei de vezica plina este manifestarea majora a acestei complicatii. Treptat apare senzatia de tensiune dureroasa in zona vezicii, apasarea in regiunea respectiva devine dureroasa, bolnavul devine nelinistit si agitat. Prin tabloul ei spectacular, retentia acuta de urina reprezinta o urgenta medicala, ce se rezolva insa cu mijloace relativ simple in conditii de servicii specializate (sondare, punctie) si deseori este urmata de o lunga perioada de liniste clinica.
Profilaxia adenomului de prostata nu se bucura de mijloace specifice. O viata igienica si echilibrata, fara abuzuri alimentare, alcoolice sau toxice (cafea, tutun) si fara sedentarism exagerat este importanta. Masurile de profilaxie trebuie indreptate in special in prevenirea instalarii complicatiilor si a evitarii retentiei acute de urina. Un control clinic, facut inca de la aparitia primelor semne clinice pentru precizarea precoce a diagnosticului, tratarea corecta a bolii din stadiile initiale, evitarea factorilor declansatori ai retentiei acute sunt din acest punct de vedere foarte importante.
Tratamentul depinde de marimea adenomului, dar mai ales de severitatea tulburarilor in evacuarea vezicala pe care le antreneaza, precum si de eventuala aparitie a complicatiilor, in stadiul suferintelor incipiente, reducerea ponderala printr-o dieta hipocalorica, suprimarea alcoolului si a cafelei, mersul pe jos (2-4 km pe zi), asociate eventual cu clorura de magneziu, pot aduce ameliorari clinice substantiale. Evitarea medicamentelor capabile sa favorizeze o retentie acuta de urina devine inca din aceasta etapa obligatorie. In stadiile mai avansate, unele tratamente hormonale pot fi inca eficiente, dar in stadiile si mai avansate, rezolvarea chirurgicala poate ramane singura forma de tratament.