alergia medicamentoasa

Inca din anul 1963, ca diagnosticul reactiilor adverse ce urmeaza administrarii medicamentelor, prevenirea si tratamen­tul lor, cercetarea mecanismelor etiopatogenice constituie una din cele mai urgente probleme ale medicinii moderne, in anul 1967. Dezvoltarea extraordinara a chimioterapiei si cresterea impresionanta a numarului de medicamente dau pro­blemei medicamentului in continuare o prioritate in cercetare; intr-adevar, din cele cateva sute de noi produse farmaceutice fabricate anual, 10—15% sunt noi produsi chimici, pentru care nu exista metode experi­mentale efective care sa aduca unele concluzii asupra capacitatii de sen­sibilizare la om.

Prima problema este aceea a incidentei si prevalentei reactiilor aler­gice postmedicamentoase. Informatiile sunt destul de dificil de aflat, pen­tru ca nu exista un sistem bun de raportare si nici siguranta ca sindro­mul clinic respectiv este datorat in exclusivitate medicamentului sau bolii pentru care s-a administrat drogul sau — si aceasta constituie situatia cea mai deosebita — daca reactia medicamentoasa nu simuleaza ea insasi o boala. 5% dintre bolnavi se interneaza pentru reactii la medicamente si ca 15% au avut cel putin o reactie la medicamente (reactii alergice sunt numai 1/8—1/4 din acestea).

In 1973 a fost facuta o cercetare pe 11526 de bolnavi spitalizati si monitorizati; au fost intalnite numai 8 cazuri de reactii anafilactice, adica 0,6/1 000 de cazuri. Cele mai frecvente sunt tul­burarile dupa administrare de sange sau derivate de sange (3 din 1228) urmate fiind de L-asparaginaza (2 din 2 cazuri), apoi penicilina injecta­bila (1/997 bolnavi), cefalotina (1/645 bolnavi), aminopirina (1/431 bol­navi) etc. Reactiile anafilactice sunt rare, sunt depistati anual 27—43 de bolnavi noi cu diagnostic de alergie medicamentoasa, adica o cifra egala cu polinozele noi; chiar si de aici reiese ca alergia medicamentoasa nu este prea frecventa. O evaluare consacrata cunoasterii frecventei reactiilor secundare — incidente si accidente provocate de chimioterapia antiinfectioasa — a fost facuta, de mai multe institute, in tara noastra in 1960 pe 39483 de bolnavi. Incidentele si accidentele au fost intilnite intr-o proportie de 1,56% (variind in limetele de 0—5,06% la adulti si de 3,06% la copii — pe 4550 de copii), mult crescuta mai ales prin efectele secundare (varsaturi, febra) etc. Reactiile alergice, apre­ciate doar cu oarecare discernamant, erau aproape 5,1%, adica intr-o proportie mai ridicata comparativ cu datele din literatura de specialitate. De atunci se observa, pe de o parte, o evidenta scadere a incidentei, prin utilizare mai rationala a antibioticelor si, pe de alta parte, o crestere prin introducerea de noi chimioterapice.

In aceeasi ordine de idei s-a pus intrebarea cat de frecvente sunt reac­tiile letale. Ele sunt mai frecvente, probabil, decat se recunoaste in gene­ral. In 1956 penicilina a cauzat probabil 1000 de decese in S.U.A. De atunci numarul lor a scazut, ca urmare a utilizarii mai rationale a medicamentului.

Clasificarea reactiilor la medicamente. Au fost propuse mai multe clasificari. Cea mai acceptata este aceea a lui Brown (1955), desi definitia termenilor este discutabila si neaccep­tata de toti.

Supradozajul. Efectele toxice sunt in relatie directa cu cantitatea totala de medicament din corp. Supradozajul poate fi absolut, adica in raport cu doza administrata si relativ (sau fals), supradozajul fiind rezul­tatul neeliminarii medicamentului, asa cum se intampla in insuficienta renala si in insuficienta hepatica. in 1974 au fost propuse unele formule matematice pentru evitarea supradozajului relativ.

Intoleranta. Efectele neplacute tin de medicamente, care calitativ sunt normale, dar apar crescute cantitativ.

Efecte laturalnice (side effects). Sunt efecte farmacologice nedo­rite, dar si neevitabile; termenul pare a fi prea frecvent intrebuintat. Pentru intelegerea termenului ar fi efectul sedativ dupa administrarea antihistaminicelor de sinteza.

Efecte secundare. Sunt indirecte si uneori inevitabile, datorita ac­tiunii primare a medicamentului, de exemplu: turburarea balantei bacte­riene normale, dupa antibioterapia de lunga durata.

Idiosincrazia. Reactia la medicament este calitativ anormala si nu corespunde actiunii lui farmacologice obisnuite; asemenea reactii, uneori greu de diferentiat de cele alergice, nu au la baza un mecanism imun.

Unele cercetari din jurul anului 1960 au facut posibila diferentierea intre idiosincrazie si reactiile imunalergice. Prima cercetare se refera la anemia hemolitica, aparuta dupa adminis­trarea de primaquina la subiecti suferind de favism, atribuit acum unui defect enzimatic al glucozo-6-fosfat-dehidrogenazei. Este probabil ca si sulfamidele, acidul paraaminosalicilic, naftalenul, fenacetina si nitrofurantoinul etc. sa actioneze in acelasi fel. Tot unei tulburari enzimatice, si anume defectului genetic determinat al pseudocolinesterazei, i se datoreste apneea prelungita dupa administrarea de suxametoniu. Anemia megaioblastiea dupa anticonvulsivante se datoreste interferentei medicamen­tului cu metabolismul acidului folie, iar administrarea de barbiturice poate duce la precipitarea unui atac de porfirie etc. A aparut astfel o disciplina noua, farmacogenetica, ce se ocupa cu toate contributiile gene­tice care apar in interactiunea dintre om si agentii farmacologici in uz. Redam, ca exemplu, dupa O.M.S. — 1973, intr-un tablou sinoptic, toate cunostintele actuale referitoare la deficitul de glucozo-6-fosfatdehidrogenaza.

Criteriile Dr. Ackroyd referitoare la diferentierea idiosincraziei de hipersensibilizarea alergica. In prima, reactia nu seamana cu actiunea farmacologica a medicamentului, intervalul de latenta este variabil (2—3 zile dupa administrare de primaquina, luni—ani pentru alte substante, sau aparitia dupa o boala intercurenta) si poate fi „reprodusa“ prin admi­nistrarea de doze mici din medicamentul respectiv (in idiosincrazia din favism, chiar trecerea printr-un camp de mazare in floare duce la reapa­ritia bolii).

Reactiile alergice sunt rezultatul raspunsului imun al organismului prin formare de anticorpi, limfocite sensibilizate. Ideal, pentru a pune diagnosticul de alergie medicamen­toasa, ar trebui sa putem demonstra prezenta anticorpilor. Diagnosticul de alergie medicamentoasa este facut mai des la patul bolnavului, decat in laborator“. Se impart reac­tiile secundare in: manifestari toxice, efecte nocive indirecte (tip Jarisch—Herxheimer; unele encefalopatii, suprainfectiile microbiene si fungice; carente in vitaminele K si B etc.); intolerante individuale, idiosincrazia medicamentoasa; tulburari consecutive interactiunii unor me­dicamente si reactiile alergice.