Un caracter fundamental al fiintelor vii consta in prezenta in economia organismului lor a unor structuri si functii care, minimalizind sau anihilind actiunea diversilor factori nocivi din mediul exterior, confera organismului respectiv un grad de autonomie, de independenta fata de lumea inconjuratoare, independenta care este cu atat mai mare, cu cat organismul in cauza este mai evoluat pe scara vietuitoarelor.
Aceasta stare, cu caracter protector fata de substantele straine agresoare si care introduse in organism nu produc reactii evidente clinic, poarta numele de imunitate. Termenul a apartinut initial domeniului juridic, din perioada tarzie romana, immunis insemnand neafectat de obligatii militare.
In mare masura imunitatea este determinata genetic, aceasta insemnand mostenirea unor facilitati protective aparute si perfectionate in interactiunea diverselor generatii succesive de vietuitoare si mediul ambiant, caractere care se transmit urmasilor. Fenomenele de imunitate se dezvolta insa si in fiecare organism, la contactul cu substantele agresoare din mediul ambiant (imunitate naturala, imunitate capatata).
Agentii agresori sunt multiplii; in perioada lui Pasteur si dupa el, au fost cercetati in special cei microbieni si imunitatea parea ca este o functie legata strans de acestia (imunitate restrinsa). Treptat s-au definit noi grupe de agresori: virusi, protozoare, helminti, pulberi si gaze rezultate din procesele tehnologice, droguri, substante continute in unele alimente, otravuri sau produse vegetale si animale etc.
Structurile care intervin cu rol decisiv in imunitate sunt: tegumentele si mucoasele, sangele, populatiile de celule ce pot fagocita, sistemul limfatic, proteinele serice si din alte umori ale organismului. Aceste structuri actioneaza uneori nespecific, in sensul ca pot distruge mai multe tipuri de agenti agresori (imunitate nespecifica, imunitate naturala); alteori, sub actiunea agentului agresor (denumit alergen) ele se modifica structural si functional si devin eficiente in a desfiinta numai agentul agresor respectiv (imunitate specifica). In cursul vietii, structurile care conditioneaza imunitatea se pot modifica specific, ca sa poata anihila un numar mare de agresori. Aceste modificari se pastreaza uneori pe toata durata vietii (memorie imunologica). Modificarile induse de agresori in sistemul imunologic sunt uneori violente, cu rasunet mare in economia organismului, si ele sunt raspunzatoare in parte de ceeea ce se numeste in clinica boala. Agenti agresori diversi, actionand combinat sau succesiv, pot modula divers, cu caracter temporar sau permanent, starea morfofunctionala a structurilor antrenate in imunitate, avand drept rezultat blocari de diverse intensitati in mecanismele imune, aberatii sau alteori facilitarea acestora.
In unele cazuri rare prezenta agentului agresor (alergen) induce modificari care nu mai seamana cu cele obisnuit intilnite in imunitate. Deosebirea tine de intensitatea, de calitatea si de modul lor de inlantuire. Cauza acestor schimbari de reactivitate imunologica este diversa: modificari anterioare ale reactiilor imunologice, asa cum s-a aratat mai sus, natura agresorului (alergenului), o anomalie mostenita a structurilor organismului, care duc la modificarea fenomenelor cu rol in imunitate. Consecinta pentru organism este de cele mai multe ori o tulburare in structura si functionalitatea acestora, aspecte care caracterizeaza o stare de fond a organismului de a facilita anume reactii anormale (diateze) si care de aceasta data nu mai au efectul favorabil de a induce in final protectia contra agentului agresor.
Reactiile imunologice de aparare a integritatii organismului agresionat sunt numite reactii de protectie; acestea sunt opuse fiziopatologic (si semantic) reactiilor aberante descrise mai sus si care au luat numele de reactii hiperergice de hipersensibilizare sau anafilactice (contrare filaxiei sau contra protectiei; Richet, Portier, 1902). Unii folosesc termenul de anafilaxie numai pentru a defini un tip special de hiperergie (cea de tip I). Termenul de alergie (reactie schimbata) este intrebuintat in diverse sensuri: Von Pirquet considera alergie orice modificare in sistemul imun, fie ea daunatoare sau proiectiva; altii considera alergia sinonima cu reactia de hipersensibilizare. Unele din bolile intilnite in clinica sunt rezultante ale unor astfel de reactii.
In interactiunea organismului cu diversi agresori externi, de foarte multe ori cele doua tipuri de reactii: imune (de aparare) si de hipersensibilizare se intrica, marind si diversificand raspunsul organismului; de aici aspectele clinice (de boala) diverse, de multe ori cu rezultat franc advers in ceea ce priveste evolutia ulterioara a organismului respectiv.
Sistemele imunitare sunt obisnuite, din viata embrionara sau din primele etape ale vietii extrauterine a organismului careia ii apartin, sa recunoasca structurile propriului organism si sa nu reactioneze impotriva lor, asa cum s-a aratat mai sus ca se intampla cu agentii exteriori (recunoasterea self-ului de not-self). Uneori acest echilibru subtil (toleranta imuna) se strica; sistemele imunitare reactioneaza cu diverse structuri proprii ale organismului, in special prin mecanisme de tip hiper- ergice, perturband — uneori grav — functionalitatea organismului si inducand starea de boala (boli autoimune).
Stricarea tolerantei imune
este divers si complex interpretata, aceste interpretari fiind inca de domeniul ipotezelor; se incrimineaza aberatii genetice mostenite ale sistemelor imunitare, sau capatate in cursul vietii; alteori un mod anormal de catabolizare a unor structuri ale organismului cu eliberare de substante anormale, ce ar incinta un sistem imunitar normal, la reactii hiperergice. Cele doua modalitati pot coexista. Aceste modificari pot fi insa induse si de un agent exterior agresor, care subtil, sa modifice felul de reactie imunitara si /sau unele structuri ale organismului, in felul acesta inducand reactii de diverse tipuri (hiperergice sau proiective). In aceste cazuri eticheta de boala autoimuna trebuie interpretata nuantat; numai aparent este vorba de autoagresiune; primum movens este un agent agresor exterior, de multe ori necunoscut, iar eticheta de boala autoimuna este una de necesitate momentana, determinata de cunostintele noastre insuficiente in acel moment.
In reactiile hiperergice, care sunt de o mare diversitate, intervin unii factori care sunt prezenti si in imunitatea proiectiva: anticorpi, limfocite, leucocite, macrofage. Reactiile la care iau parte anticorpii sunt numite, pentru ca se produc mai mult sau mai putin rapid, reactii hiperergice, cu anticorpi sau imediate. Cele la care participa limfocitele se produc mai lent; ele au fost numite de tip intarziat. Astfel, in totalitate au fost descrise 5 tipuri de hiperergie: tipul I sau anafilactic, tipul II sau citotoxic; tipul III sau prin complexe imune; tipul IV sau intarziat si tipul V stimulator (modulator). In sistematizarea reactiilor hiperergice, un rol important l-au avut profesorii Gell si Coombs.