Potentialul malign

Potentialul malign

Potentialul malign este comun tuturor eucariotelor si se dezlantuie cu atit mai agresiv, cu cit celulele sint mai aproape de stadiul nediferentierii. In acest sens, notam ca, de pilda, in urma transplantarii de tesut de broasca tinara la una batrina se constata aparitia de mase nediferentiate de tesut care se infiltreaza in tesuturile din jur si se comporta ca si tumorile invazive (Allison, 1955), iar prin transplantare de tesut embrionar de salamandra de apa la salamandre adulte se obtin tumori teratomatoase (Fankauser si Stonesifer, 1956). Inocularea la hamsteri a unor culturi de tesut morfologic normale si care nu contin virusuri are ca rezultat aparitia tumorii canceroase, adica ceea ce se obtine si prin inocularea de culturi in prealabil transformate prin virus (Defendi, Lehman si Kraemer, 1963).  In cursul lucrarii de fata am subliniat ca intre celula neoplazica si cea normala (netransformata) apartinând aceluiasi tesut si aflate in acelasi stadiu ontogenetic nu exista deosebiri de ordin calitativ, ci numai unele diferente cantitative. Din vastul material documentar care sustine aceasta concluzie, vom cita citeva dovezi experimenitale obtinute recent. Bunaoara, s-a constatat ca celulele tumorale formeaza legaturi slabe in comparatie cu  cele normale, dar, fapt important de subliniat, suprafata de contact a celulei tumorale seamana cu cea a celulei embrionare si mitotice. Punerea in legatura directa a celulelor tumorale cu cele normale duce la schimbari remarcabile in sensul ca celulele tumorale isi pierd infatisarea sferica si devin amibolde, iar celulele normale formeaza un strat dens in jurul celulelor tumorale (Liebrich si Paweletz, 1976). Sintezele nucleice si proteice, mitoza si citocineza implica aceleasi mecanisme atat in celulele normale, cat si in cele neoplazice, motiv pentru care replicatia celulelor canceroase nu poate fi considerata anormala. Acest calificativ este valabil in privinta aparitiei nepotrivite a acestui proces si a faptului ca, odata initiat, persista la progeni (Prescott, 1974; Mitchell, Elgas si Balk, 1976).

ADN-ul din tesuturile canceroase prezinta unele deosebiri in comparatie cu ADN-ul din tesutul omolog, sanatos si de aceeasi specie. Astfel nu se exclude posibilitatea unei diferentieri intre ADN din tesuturi normale si ADN din tumori, cel putin in ceea ce priveste secventa purinelor si pirimidinelor de-a lungul lantului polinucleotidic si aranjamentul moleculelor de ADN intre cromozomi (Iancu Mustea, 1969) (55, pag. 251). Desi in timpul dezvoltarii embrionare si apoi in tot cursul vietii organismului exista interactiuni nucleocitoplasmatice (Preda, 1969; Denis, 1970), ADN-ul din tumorile maligne dovedeste o inertie metabolica in privinta schimburilor de baze intre nucleu si citoplasma (Cepinoga, 1958). In cancerul expe-rimental provocat cu substante alkilante are loc sinteza de ADN carcinomatos nespecific (nonspecijic carciuomatous ADN) (Buchner si colab., 1963). S-a constatat ca ADN-ul din tumorile canceroase isi pastreaza o compozitie azotata constanta (Khuvine si Gregoire, 1953; Woodhouse, 1953). Deci se poate considera ca, cu toate ca exista anumite deosebiri specifice in compozitia in substante azotate a acizilor nucleici din diferitele tesuturi si specii animale, metabolismul tesutului canceros este un factor atit de puternic, incit invinge specificitatea dintre specii (O. P. Cepinoga. 1958) (16). Astfel stind lucrurile cu ADN-ul nuclear din celulele neoplazice, este firesc ca si ARN-ul tumoral, precum si proteinele tumorale sa prezinte trasaturi primitive in comparatie cu variatele tipuri de ARN si proteine specifice din tesuturile normale corespunzatoare (omoloage). Trebuie sa notam aici si rezultatele experimentale obtinute de E. Klein, Kurnik si G. Klein (1950), conform carora conservarea pe o durata mai mare a unei suspensii de celule canceroase ascitice duce la scaderea ARN din celule si totodata la diminuarea remarcabila a virulentei respectivelor celule neoplazice.

Punerea in evidenta a unor particule similare tipului C nu numai in celulele germinale si in sincitiotrofoblastele placentelor umane, dar chiar si in blastocite (Bierwolf si colab., 1975), adica in celule embrionare nediferentiate, constituie un argument ferm in sensul identitatii genelor virale oncogene de tip C cu genele ancestrale complementare din nucleul celulei normale.

Precum s-a subliniat recent, desi produsele genei oncodezvoltarii (oncodevelopmental gene) pot fi exprimate intr-o larga varietate de tumori, totusi natura tumorii care foarte frecvent produce proteine distincte ale dezvoltarii a capatat o insemnatate biologica. Intr-adevar, afetopreteina (AFP) este identificata in primul rand ca produs al teratocarcinomului si hepatomului. CEA cu cel al carcerelor tractului digestiv, iar izoenzima Regan si HCG (gonadotropina corionica) cu cel al neoplasmelor ovarului si testicolului. Numeroase tumori exprima fosfataza alcalina, izozima care nu poate fi deosebita de cea prezenta in a 6—10-a saptamana a trofoblastului; unele hepatoame produc o izozima identica cu rapida fosfataza alcalina a celulelor amniosului, iar o alta varietate a tumorilor exprima limita fosfatazei alcaline placentare (izoenzima Regan). Pe drept, izoenzima Regan (fosfataza alcalina de tip placentar) st gonadotropina corionica umana sint denumite proteine oncotrofoblastice.

In concluzie, la baza interpretarii acestor date se afla o  cronologie a dezvoltarii timpurii. Dealtfel, se pare ca corespondentii proteici ai unui numar de proteine tumorale apar inca in gametogeneza si ulterior in a 10-a saptamina a gestatiei (Fishman si Singer, 1976), ceea ce, potrivit teoriei noastre si documentatiei cu care o argumentam in lucrarea de fata, inseamna ca in ambele cazuri informatia pentru proteinele preembrionare si cele tumorale este transcrisa si translata din aceleasi gene (genele ancestrale).