cum sa iti invingi teama cand ai cancer

Lilian isi invinge teama

    Lilian era actrita si preda si in cadrul unui program de studiu dintr-o reputata universitate. Jucase peste tot, pe scenele lumii. Teama reprezenta pentru ea un sentiment familiar si stia tot ce ar fi trebuit sa stie despre autocontrol. Cu toate acestea, chiar ea era cea care sedea acum pe scaun in biroul meu, din cauza vechiului sau inamic – teama – care reusise, in final, sa-si intinda ghearele asupra ei si sa o prinda. Cu cativa ani inainte, se operase de o forma periculoasa de miosarcom (cancer al muschilor) si impresionase, mai apoi, printr-o recuperare rasunatoare. Cu toate acestea, de putin timp aflase ca tumora ii revenise si ca, probabil, nu mai avea decat cateva luni de trait, era atat de inspaimantata atunci cand vorbea despre boala ei, ca respiratia sacadata o impiedica pana si sa-si termine frazele. Am incercat sa o ajut sa isi recapete calmul, insa nu a functionat nimic. Repeta fara incetare, printre suspine: In orice caz, nu puteti intelege. Nimeni nu poate sa inteleaga. Am sa mor si nimeni nu poate sa faca nimic ca sa ma ajute. In ceea ce ma priveste, tocmai incepusem eu insumi un tratament de chimioterapie de un an, ce venea imediat dupa recidiva pe care o suferisem. Cuvintele pe care le auzeam de la Lilian mi se pareau a fi ecoul aceluiasi sentiment de teama pe care il traisem si eu, la randul meu. Desi adoptasem o regula, si anume aceea de a nu vorbi niciodata despre boala mea cu pacientii pe care ii tratam, ziua aceea a fost prima si unica data cand mi-am incalcat aceasta regula. Sedinta noastra era inregistrata video, pentru a servi ca material didactic pentru studenti si medici rezidenti. Am desfacut microfonul si m-am ridicat, indepartandu-ma spre ea, soptindu-i la ureche: Stii, Lilian, eu nu vorbesc niciodata despre asta, dar... Si eu am cancer si ma inspaimanta acest lucru... Singurul lucru pe care ti-l pot spune este ca exista, intr-adevar, posibilitatea ca cineva sa isi gaseasca linistea sufleteasca si puterea de care are nevoie chiar in propria sa fiinta. Este foarte important, asadar, sa iti oferi tie insasi sansa de a te recupera. Asta este exact ceea ce mi-ar placea sa te ajut sa faci. Auzindu-ma, suspinele i s-au oprit aproape imediat. S-a indreptat catre mine cu usurare. Deja nu mai era singura. Ne-am imbratisat pentru cateva momente, apoi ne-am simtit in stare sa incepem cu adevarat sedinta.
    Am aflat de la ea, atunci, ca fusese violata de mai multe ori, de catre propriul sau tata. Sentimentul de neajutorare pe care-l simtea in prezent constituia probabil ecoul neputintei pe care o simtise pe cand era doar un copil. A rememorat fiecare detaliu al acelei fatidice zile in care, fiind doar o fetita de sase ani, s-a taiat intr-o margine taiaosa a unei portite la gradinita, pe o portiune mare din partea interiora a coapsei. Tatal sau o dusese la doctor si statuse alaturi de ea, in timp ce doctorul ii punea copci pe picior, pana sus, catre pubis, fara anestezie. Intorsi acasa, mai apoi, tatal sau a trantit-o direct in pat, pe burta, si, tanand-o strans cu mana de ceafa, a violat-o pentru prima oara.
    Lilian a inceput prin a-mi marturisi ca, de-a lungul mai multor ani de terapie conventionala, vorbise liber, in nenumarate prilejuri, despre incest si relatia sa cu tatal ei. La inceput, nu crezuse ca ar avea vreo utilitate sa dezgroape acele amintiri de demult. Nu ma mai afecteaza; chiar am reusit sa trec peste astea, tinea ea sa sublinieze. Insa legatura dintre acea scena din copilarie – amestecandu-se aici teama bolii, cea a depinei neputinte si cea a fricii – si nelinistea pe care o resimtea acum in legatura cu cancerul de care suferea, parea, dupa opinia mea, prea puternica pentru a fi ignorata. In final, a fost si ea de aceeasi parere cu mine, fiind de acord sa evoce in continuare amintirile respective si, amandoi, sa lucram pe baza datelor pe care ni le ofereau acestea.
    Cand si-a readus in minte ceea ce se intamplase, aproape ca a trait din nou, fizic, in trupul ei, acel sentiment de teroare simtit in copilarie. Dintr-o data, o idee i-a revenit cu forta  in minte, o idee pe care o avusese si in acea nefericita perioda: Si daca a fost de fapt vina mea? Nu eu am fost cea care a cazut in gradina? Nu faptul ca mi-a vazut partile intime acolo, in cabinetul doctorului, l-a facut sa-mi faca acel lucru? Ca aproape toate victimele unui abuz sexual, Lilian s-a simtit, intr-o oarecare masura, responsabila pentru acea atrocitate. Insa, pe masura ce sedinta noastra isi urma cursul, la un moment dat, ea a realizat brusc faptul ca nu a fost deloc vina ei. In definitiv, era doar un copilas, iar tatal ei se presupune ca ar fi trebuit sa aiba grija de ea, sa o protejeze. Era de la sine inteles acest lucru pentru ea, acum; nu facuse, efectiv, nimic care sa poata justifica o astfel de agresiune. Pur si simplu cazuse si se ranise. Ce poate fi mai obisnuit pentru o fetita activa si inclinata catre aventura? Legatura dintre punctul de vedere din prezent asupra bolii sale, specific adultului, si vechea imagine, distorsionata asupra realitatii, pe care o avusese pe cand era copil, conservata acum in cicatricele traumelor trecutului, capata treptat forma, sub ochii mei.
    Putin cate putin, starea sa de spirit se schimba. Teama i se transforma intr-o justificata manie:  Cum de a putut sa-mi faca asa ceva? Cum de mama l-a lasat sa-mi faca asa ceva timp de ani si ani la rand? Senzatiile sale fizice, care pareau a spune la fel de multe lucruri ca si cuvintele pe care le folosea, se schimbau si ele, in acelasi ritm. Dupa trairea inca o data a senzatiei de presiune asupra  cefei si a fricii care o patrundea pana in stomac, simti o puternica tensiune in piept si in zona maxilarului, cum numai o manie puternica poate provoca. Multe scoli de psihoterapie considera ca obiectivul dorit, in tratarea victimelor unui viol, este tocmai aducerea lor in punctul exact in care sentimentele de teama si neputinta se transforma intr-o legitima suparare. In orice caz, din punctul meu de vedere, tratamentul ar trebui realmente sa continue in aceeasi tonalitate, cata vreme pacientul simte ca se petrec cu el o serie de schimbari launtrice, si nu trebuie lasati cuprinsi de sentimente negative, fie ele de manie sau de tristete, daca se dovedesc in stare sa le depaseasca si sa atinga un stadiu superior.
    Pe masura ce continuau etapele terapiei, Lilian se putea vedea acum in modul in care se prezenta in trecut: o fetita singuratica, abandonata pe plan emotional si agresata din punct de vedere fizic. Mai apoi, a trait din nou acea stare profunda de tristete, insotita de o puternica compasiune pentru copilul necajit care fusese. Ca si in stadiile de doliu descrise de Elizabeth Kubler-Ross, supararea i s-a preschimbat din nou in tristete. A realizat, insa, si faptul ca adultul responsabil care devenise, nu fusese chiar ea cea care isi protejase proprii copii de-a lungul vietii – ca o leoaica, cum spunea ea insasi? In final, a ajuns si la povestea tatalui ei. Un membru cu state vechi al Rezistentei, inca de la inceputurile ei, activase in Olanda pe timpul Cel De-al Doilea Razboi Mondial. Fusese arestat, din acest motiv, si torturat. Tot timpul o auzea pe mama si pe bunicii sai spunand ca, de atunci, el nu mai fusese niciodata acelasi. Pe cand rememora aceste lucruri, se simtea cum izvoraste in ea un sentiment de mila. Il vedem acum ca pe un barbat cu o mare nevoie de dragoste si compasiune, sentimente pe care sotia sa, care era dura si rece din fire, nu i le putuse oferi niciodata. Cu atat mai putin fusesera in stare de acest lucru parintii sai, niste oameni incatusati de traditii culturale in care sentimentele nu valorau mare lucru. Un suflet dezorientat, pierdut, care traise experienta de viata suficient de puternice pentru a face pe oricine sa-si piarda mintile, dupa cum spunea Lilian. Il vedea, de asemenea, si asa cum era in prezent: Un batran vrednic de mila, atat de slabit, incat abia daca mai poate umbla. Pentru el, viata este ceva foarte dificil, acum. Ma intristeaza sa-l vad asa.
    Pe timpul scurtei sale terapii, a trecut de la senzatia de teroare traita de o fetita care fusese violata, la acceptarea si chiar compasiunea pentru agresorul ei – punctul de vedere cel mai caracteristic pentru un adult, care se poate concepe. Nu fusese omis din terapia noastra nici unul dintre stadiile obisnuite ale mahnirii si intristarii, ale doliului. Era ca si cum o terapie conventionala de ani intregi sau de luni de zile s-ar fi condensat dintr-o data, ocupand un interval de timo extrem de redus. Reusise sa conecteze cu indemanare firele potrivite, legand intre ele evenimentele din trecut si perspectiva ei din prezent asupra acestora, ca adult. Odata ce aceste legaturi au fost bine stabilite, amintirile traumatice au fost digerate – metabolizate, cum spun biologii – si si-au pierdut capacitatea de a da din nou nastere la emotii coplesitoare si destabilizatoare. Ulterior, Lilian chiar a devenit capabila sa faca referire in mod liber la acea amintire a primului viol, privind acel moment fara a avea nici cea mai mica problema: Este ca si cum as fi un simplu observator. Privesc, doar, de la departare, ceea ce s-a petrecut. Este doar o amintire, o imagine.
    Indepartata fiind incarcatura emotionala, amintirea traumatica isi pierde virulenta; puternica ei stransoare slabeste. Este un prim pas foarte important, insa rezolvarea problemelor cauzate de o trauma nu se limiteaza la neutralizarea efectelor negative ale vechilor amintiri. Ea deschide calea, pentru aceia care trec prin aceasta experienta, pentru abordarea unei noi maniere de a trai viata. O data ce teribila trauma a copilariei lui Lilian a fost un aspect rezolvat, ea si-a descoperit o forta launtrica pe care nu o banuise niciodata. Ca rezultat, ea a fost mai apoi capabila sa isi infrunte boala, ca si perspectiva de a muri, cu o mult mai profunda seninatate. Prin intermediul experientelor ei de vindecare, ea si-a redescoperit energia vitala din adancul fiintei sale, dobandind si un adevarat aspect radiant, care impresiona pe toti cei care o abordau.
    Nici samanii si nici terapia traumelor trecutului nu pot vindeca boala cancerului, insa samanii pot, uneori, sa vindece sentimentul de neajutorare, iar o terapie corect aplicata aproape intotdeauna reuseste acest lucru. (Eficacitatea EMDR, ca terapie de scurta durata in vindecarea traumelor, este stabilita deja, pe scara larga, in momentul in care scriu aceste randuri, de catre optsprezece studii controlate ale fenomenului si sase analize paralele. Pe de alta parte, trebuie mentionat faptul ca mecanismul care conduce la vindecarea rapida a amintirilor traumatice, pe baza stimularii atentiei prin intermediul miscarilor oculare (sau a altor tehnici folosite in EDMR), nu a fost inca pe deplin elucidat, desi exista cateva ipoteza, in prezent analizate in mod sustinut in cadrul cercetarilor in domeniul neurologiei.