Exista tipuri de personalitate predispuse cancerului

Dr. Lidia Temoshok si dr. Andrew Kneier, din Departamentul de Psihologie al Universitatii California din San Francisco, au comparat reactiile emotionale ale pacientilor bolnavi de cancer, cu acelea ale pacientilor suferinzi de boli de inima. Ei au supus aceste doua categorii la socuri electrice moderate si le-au masurat intensitatea reactiilor fiziologice. Apoi, au solicitat ambelor grupuri de pacienti sa explice cum se simtisera pe timpul experimentului. Potrivit rezultatelor masuratorilor fiziologice, pacientii bolnavi de cancer au reactionat la socurile respective cu mai multa forta decat cei care suferireau de boli de inima. Insa, pe de alta parte, fusesera tocmai bolnavii de cancer cei care avusesera tendinta de a minimiza disconfortul suferit, atunci cand au raspuns intrebarilor adresate de catre cercetatori. 4 Dr. Temoshok a sugerat existenta conceptului de personalitate tip C pentru pacientii cu cancer (in contrast cu tendinta catre neliniste si agresivitate manifestata de personalitatea tip A, adesea intalnita la pacientii cardiaci). 5 Majoritatea psihoterapeutilor care au lucrat cu persoane bolnave de cancer – cum ar dr. Karl O. si dr. Stephanie Simonton, dr. Lawrence LeShan si dr. Ian Gawler – au observat la bolnavii respectivi caracteristici psihologice similare acestui tip de personalitate.6

-8Persoanele care prezinta trasaturile caracteristice pentru aceasta personalitate tip C sunt adesea oameni care, pe drept cuvant, sau dupa parerea lor, nu s-au simtit intotdeauna bineveniti in timpul copilariei. Parintii lor au fost poate violenti sau irascibili, ori pur si simplu, reci, distanti si exigenti. Adesea, acesti copii au fost foarte putini incurajati si si-au dezvoltat de-a lungul timpului un sentiment de vulnerabilitate si slabiciune. Mai tarziu, pentru a fi siguri ca sunt iubiti, mai degraba se decid sa se conformeze din toate puterile lor exigentelor formulate prin asteptarile celorlalti din partea lor, decat sa-si urmeze propriile inclinatii. Manifestandu-si rareori supararea (aproape niciodata!) ei devin la maturitate niste persoane foarte dragute… intotdeauna gata sa isi ajute semenii… niste sfinti! Ei evita conflictele si isi pun nevoile si aspiratiile pe planul al doilea, uneori pentru tot restul vietii lor. In scopul de a-si salva siguranta emotionala pe care o valoreaza atat de mult, s-ar putea sa investeasca mai mult decat trebuie intr-un singur aspect al vietii lor: profesia lor, casatoria sau copiii. Cand aceasta investitie este brusc amenintata sau pierduta – de un necaz profesional, de un divort, de o pensionare sau pur si simplu atunci cand copiii parasesc, in final, caminul familial – suferintele copilariei isi fac din nou aparitia. Adesea, momentul este si mai devastator, deoarece scoate la iveala sentimentul ca orice efort ar face pentru evitarea sa, suferinta emotionala este inevitabila. Aceasta trauma secundara atrage dupa sine aparitia sentimentelor de neajutorare, disperare si abandon. Acestea sunt niste sentimente – in special acela de neajutorare – care pot atarna foarte greu in balanta psihologica si biologica.

Unul dintre colegii mei terapeuti numea acest fenomen ca fiind ceva de tipul loveste si scufunda, facand aluzie la jocul acela al copiilor numit Batalia navala. Prima rana, cea din copilarie, este dificila. Dar se pot descurca cu ea. Atunci, insa, cand a doua lovitura nimereste exact in acelasi loc, intreaga sa structura psihologica si chiar fizica, se poate prabusi (Freud, fiind un pionier al acestui mod de gandire, descrisese deja un fenomen similar in legatura cu efectele traumelor psihologice, pe care l-a denumit ca fiind fenomenul soc/post-soc – machtraglich – n.autor.). La Universitatea Emory din Atlanta, laboratorul condus de dr. Charles B. Nemeroff a publicat recent un studiu care se potriveste foarte bine cu modelul loveste si scufunda. Astfel la pacientii adulti care prezinta depresii si au avut evenimente traumatice pe timpul copilariei timpurii, factorii de inflamatie – aceia care contribuie la dezvoltarea cancerului – reactioneaza deosebit de puternic la stresul indus in conditii de laborator. 10 (in acest caz special, s-a observat o activare clara a factorului NF-KappaB, cel care contribuie la dezvoltarea si raspandirea cancerului.U

n experiment de laborator pe soareci ilustreaza perfect modul in care stresul poate influenta cursul cancerului. La Universitatea din Pennsylvania, in laboratorul dr. Martin Seligman, soarecilor destinati experimentului li s-a grefat cantitatea exacta de celule canceroase necesara pentru a le produce o tumora letala, la 50% din numarul acestora. Unii dintre acesti soareci au fost apoi lasati in propriile lor adaposturi. Dupa trei luni, asa cum se astepta, jumatate din ei fusesera invinsi de boala. In acest experiment, soarecii fusesera impartiti in trei grupe. In primul grup, cel de control, animalelor li s-au grefat celule canceroase, insa nu au fost manipulati in nici un fel. In cel de-al doilea grup, soarecilor li se administra cate un mic soc electric, de cum invatasera cum sa scape, prin apasarea unei mici parghii din cusca. Animalelor din cel de-al treilea grup li s-au facut, de asemenea, socuri electrice, insa nu li s-a pus la dispozitie nici un mecanism de scapare.

Rezultatele, publicate in revista Science, au fost foarte clare: la o luna dupa administrarea grefelor, la 63% dintre soarecii care primisera socuri electrice, insa invatasera cum sa evite acest lucru prin apasarea unei parghii, tumora daduse inapoi. Rata de supravietuire in acest grup a fost mai mare decat in grupul de control (care nu suferisera socuri electrice) acolo unde 50% din animale supravietuisera! Pe de alta parte, numai 23% dintre animalele supuse socurilor electrice dar fara nici un mijloc de scapare au reusit sa isi depaseasca boala. Starea de neajutorare cauzata de aceasta situatie se pare ca a accelerat raspandirea tumorii.11 Lectia oferita de acest studiu este cruciala: nu stresul in sine – socurile electrice pe care viata le ofera in mod inevitabil - este factorul care stimuleaza dezvoltarea cancerului, ci perceptia lipsei de control sau a sentimentului de neajutorare pe care o are individul este cea care afecteaza reactia corpului la boala canceroasa.

Soarecii de laborator supusi la socuri electrice nu mai pot tine sub control dezvoltarea tumorilor agresive. Cei care invata cum sa evadeze din fata stimulilor negativi reprezentati de socurile electrice manifesta o mai mare eficienta in a face tumorile sa retrocedeze.