despre transmiterea vestilor rele - partea II

 Cand tatal meu a luat telefonul in mana, de la celalalt capat al Atlanticului, pentru a ma saluta, i-am putut simti bucuria din glas la auzul vocii mele. Pamantul s-a deschis sub picioarele mele. Era ca si cum m-as pregati sa ii infig un pumnal in piept. Pas cu pas, am urmat regulile pe care le predasem colegilor mei. Mai intai, se prezinta pe scurt starea de lucruri, exact asa cum este: Tata, am aflat ca am cancer la creier

. Toate analizele facute duc catre aceasta concluzie. Este destul de grav, insa nu este chiar cea mai urata forma de cancer. Exista sanse bunicele de supravietuire timp de cativa ani buni. Si nu e nici dureros.

Pasul al doilea: Nu se incearca niciodata umplerea linistii cu fraze goale de continut, doar pentru a spune ceva. L-am auzit inecandu-se..  Vai, David, nu se poate... Bineinteles ca era adevarat. Nu aveam obiceiul sa glumim pe seama unor lucruri de genul acesta. Stiam ca a inteles. Am mai asteptat putin la telefon. Il si vedeam la biroul sau, cu atitudinea aceea a lui pe care i-o cunosteam atat de bine – cu spatele drept, pregatindu-se sa infrunte orice problema cu mainile goale, asa cum facuse toata viata lui. Nu ezitase niciodata sa se lupte cand fusese nevoit s-o faca, nici chiar in cele mai dificile imprejurari. De data asta, insa, nu urma sa fie nici o lupta. Nu exista posibilitatea schitarii vreunui plan de bataie, nici un articol caustic nu urma sa se scrie despre asta. Am trecut, asadar, la pasul al treilea. Abordarea unor subiecte legate de pasii concreti ce urmeaza a fi facuti. Am sa gasesc un chirurg care sa ma opereze cat de curand posibil. Si, in functie de ceea ce gasesc pe timpul operatiei, vom decide daca ulterior voi urma un tratament de chimioterapie sau radioterapie

. Ma ascultase si acceptase situatia.

Nu mult dupa aceea, am realizat ca boala imi permitea sa savurez realitatea unei noi identitati proprii. Aceasta noua situatie avea, in orice caz, si unele avantaje. Vreme indelungata fusesem torturat de teama de a nu insela uriasele asteptari pe care tatal meu si le pusese in mine. Dintre toti fratii mai mari, eu eram cel mai inaintat in varsta. Stiam ca stabilise niste obiective foarte inalte pentru mine, asa cum, la vremea sa, fusesera trasate si in cazul lui. Desi nu o afirmase niciodata deschis, stiam ca, in adancul sufletului sau, era dezamagit de faptul ca eram un simplu medic. Lui i-ar fi placut sa ma vada intrat in politica, precum fusese el, odinioara, reusind mai mult, poate, acolo unde realizarile din viata sa nu se ridicasera pe deplin la nivelul ambitiilor sale. Asadar, nici o dezamagire nu putea fi mai zdrobitoare pentru el decat imbolnavirea mea grava, la nici treizeci de ani. Dintr-o data, insa, prin mijlocirea acestei boli, mi-am castigat o oarecare libertate. Toate obligatiile care imi ingreunasera viata inca din copilarie, disparusera ca prin farmec. Nu mai trebuia sa fiu primul din clasa sau cel dintai ca realizari in domeniul meu de cercetare. Eram scutit de participarea la eterna cursa in care trebuia sa imi testez excelenta, sa-mi demonstrez abilitatile, valoarea mea intelectuala. Pentru prima data, am avut sentimentul ca imi pot lasa deoparte armele si pot rasufla usurat. In aceeasi saptamana, Anna mi-a cantat o melodie foarte spirituala, care m-a miscat pana la lacrimi, ca si cum cuvintele ei m-ar fi asteptat toata viata pana atunci, pentru ca eu sa le aud cu adevarat sunetul:

    Am sa-mi asez alaturi povara-mi mult prea grea;
    Pe margine de rau o voi asterne,
    Razboiul va-nceta sa ma incite sa-l cunosc.
    Alaturi imi voi pune spada grea si scutul
    Pe margine de rau le voi asterne
    De-acum nu voi mai studia deloc razboiul.