exista tipuri de personalitate predispuse cancerului

 In curand, am avut trei frati, iar ea s-a atasat de ei. De-a lungul intregii mele copilarii am suferit din cauza absentei mamei. Si astazi, inca, atunci cand aud pe cineva vorbind cu emotie despre cat de mult a insemnat mama sa pentru el, stiu ca nu pot sa-l inteleg intru totul. Trupul meu pastreaza memoria golului dureros de care am avut parte pe cand eram copil. Pe masura ce cresteam, am reusit sa imi gasesc echilibrul emotional in mare parte si multumita doicii, care m-a ingrijit de pe cand aveam doar trei luni. Iubirea sa, desi uneori stangace (in definitiv, nu avea decat optesprezece ani) a fost constanta si sincera, dandu-mi oxigenul de care aveam nevoie pentru a-mi umple golul emotional care ma caracteriza in interior. N-am uitat insa niciodata, ca pentru a ma face sa fiu ascultator, imi amintea adesea faptul ca daca nu eram cuminte ea ar fi plecat si m-ar parasi. Era o amenintare care ma transpunea intr-o stare teribila de neputinta si disperare. Rapid am invatat sa dau ceea ce se asteapta din partea mea, in calitate de copil si de intaiul-nascut al familiei. Fara accese de personalitate, fara izbucniri. In loc de asta, disciplina si o atentie excesiva acordata aparentelor. Cred ca mi-am jucat bine rolul ascunzandu-mi sentimentele pentru a-mi pastra locul. Cand am cunoscut-o pe Anna, treizeci de ani mai tarziu, inca nu reusisem pana atunci sa am incredere completa intr-o femeie. Ca urmare, nu aveam incredere in capacitatea ei de a-mi tolera defectele fara a ma ameninta ca pleaca. Si totusi, Anna nu m-a parasit cand am descoperit, amandoi, ca aveam o boala potential letala. Am crezut atunci ca pe chipul ei – atat de calm si de frumos – am descoperit acea iubire materna, completa, neconditionata, pe care nu o cunoscusem niciodata. Ea a devenit piatra de temelie pe care mi-am construit viata, ca tanar adult. Cand eram singur si inchideam ochii, imaginea ei aparea in fata mea si ii simteam prezenta. O parte din ea intrase in mine si traia acum, deja, in trupul meu. Pentru a spune te iubesc, indienii yanomanii spun: Ya pihi irakema, insemnand Am fost contaminat de fiinta ta – o parte din tine m-a patruns si acum traieste si creste inlauntrul meu. Este exact ceea ce simteam eu pentru Anna. Ceva din ea traia in mine. Cand, de abia scapat din prima mea operatie, m-am prezentat in fata ei, aratand ridicol cu capul meu ras si impodobit cu o mare cicatrice in forma de L, si am intrebat-o timid daca ar vrea sa ne casatorim. Raspunsul ei direct, fara ezitare, venit din adancul sufletului a fost pentru mine atunci unul dintre cele mai frumoase momente ale vietii. Mintea mea atat de rationala nu putea sa inteleaga cum de acea femeie – atat de stralucitoare, atat de puternica, atat de plina de viata – ar putea fi de acord sa se lege la cap cu persoana aceea atat de plapanda si nici pe departe atractiva pe care o intruchipam in acel moment. Insa in inima mea stiam ca ea spusese DA! cu toata fiinta ei si ca eram legati de ceva cu mult mai puternic decat insasi moartea. Dragostea, dragostea noastra inlaturase complet toate temerile.
    Imi amintesc de luna noastra de miere petrecuta pe un micut iaht fluvial, in estuarul de la Cape Fear, nu eram eu un navigator prea indemanatic. Ne-am petrecut o buna parte din acea scurta perioada fara nici un fel de electricitate, apa si combustibil. Anna, insa, era atat de jucausa si amandoi eram atat de indragostiti, incat fiecare din acele necazuri se transforma intr-un nou prilej sa mai radem amandoi, sa gatim impreuna, sa facem dragoste sau sa privim stelele, in timp ce rataceam departe de orice contact cu lumea, asteptand un ajutor tehnic, care, de regula, urma sa vina abia a doua zi. Dupa aceasta perioada toata viata noastra impreuna a parut inspirata de aceeasi bucurie de a trai. Luna noastra de miere a continuat timp de doi ani. Ma simteam invincibil. Cata vreme eram impreuna simteam ca pot sa infrunt orice. Pentru prima data am avut impresia ca traiesc intr-adevar o viata extraordinara.
    Mai apoi, Anna a dorit sa avem un copil. Un lucru pe care eu niciodata nu as fi indraznit sa i-l cer. Nu vroiam sa o vad crescand singura un copil. Nici nu as fi vrut ca acel copil sa creasca cu amintirea unui tata pe care abia daca l-ar fi cunoscut. Am fost, asadar, profund miscat, cand Anna mi-a spus ca se simtea pregatita, ca nu-i era teama si ca vroia sa aiba un copil cu mine, indiferent de ce ar fi urmat sa se intample. Anna are un caracter impulsiv, asa ca stiam ca era un lucru pe care trebuia sa-l fi judecat indelung inainte, asa cum mai stiam ca avea, intr-adevar, puterea sa creasca singura un copil. A ramas gravida imediat.
    Nasterea fiului meu a fost cea de-a doua zi extraordinara din viata mea. Anna dorise sa nasca cat mai natural cu putinta, asa ca am urmarit-o facand acest lucru asa cum cineva urmareste un atlet castigand un maraton la olimpiada. Ea era perfect concentrata asupra imensei si triumfatoarei misiuni de a da viata. Uneori, intre contractii, ma privea fugar sau ma strangea de mana. Sacha s-a nascut in acea noapte, chiar la inceputul primaverii, pe cand perii ce strajuiau strazile din Pittsburgh isi deschideau primele flori albe. L-a tinut la pieptul sau cat a fost noaptea de lunga. Nu stiam, pe atunci, ca aceasta dragoste pe care o gaseam atat de frumoasa anunta sfarsitul iubirii dintre noi.
    Sacha nu prea dormea deloc cum trebuie. L-am luat in pat cu noi noaptea, iar Anna nu a mai vrut sa-l paraseasca. Pe timpul zilei, nu mai vroia sa atipeasca decat in bratele ei. A refuzat sa il dea spre ingrijire unei bone. In cinci ani, n-am petrecut nici macar un singur sfarsit de saptamana impreuna. O parte din mine o admira pe Anna si devotamentul ei incredibil pentru aceasta iubire materna. O alta parte din mine, insa, nu putea tolera intensitatea acestei noi relatii care se interpunea intre noi doi. Foarte curand, m-am gasit la fel de singur ca si in perioada de dinainte de-a o fi intalnit. Epuizata dupa fiecare zi de activitate continua ma astepta sa vin, seara, pentru a o mai degreva de cateva sarcini; insa imi cerea sa ii acord lui Sacha mai multa atentie decat eram in stare. Ma simteam ca si cand, intre noi o legatura s-ar fi rupt; ma simteam privat de energia pe care relatia noastra mi-o daduse. Din ce in ce mai mult, ramaneam in urma cu activitatea mea de cercetare. Era o situatie imposibila. Pierdeam tot ceea ce daduse sens vietii mele: succesul profesional, iubirea sotiei mele si legatura cu propriul meu fiu. Timp de cativa ani m-am fortat sa fac tot ceea ce se astepta din partea mea. Chiar si atunci cand acest lucru nu mai imi provoca nici o satisfactie. Mi-am pierdut orice speranta de a reface, intr-un fel, relatia noastra. Intr-un fel, viata mea a revenit la modelul din copilarie pe care-l cunoasteam deja: doar atat de multa dragoste cat sa pot supravietui si obligatii pe care sa fac tot posibilul sa le indeplinesc cat mai bine, pentru a salva aparentele. Chiar in acel moment, cand simteam ca nu mai pot continua – la numai doua saptamani dupa ce am considerat ca acea casatorie deja nu mai era ce a fost si am decis sa plec de acasa – am aflat ca imi recidivase cancerul. Ca si in cazul lui Bernard, aceasta veste aproape ca nu a fost o surpriza.