maretia calmului lui ian gawler

Daca perceptia starii de neajutorare si disperare este capabila de a stimula dezvoltarea cancerului, va fi, oare, la fel de capabila de contrariul o stare de liniste sufleteasca, de seninatate?

Va putea sa-i incetineasca o dezvoltare?

Anumite cazuri exceptionale sugereaza ca asa s-ar putea petrece intr-adevar lucrurile.

La Melbourne, in Australia, dr. Ian Gawler, un tanar veterinar care tocmai isi terminase studiile de pregatire, a aflat ca are un periculos osteosarcom (cancer al oaselor) care ii afectase un picior. Amputarea membrului respectiv, insotita de un tratament de un an de zile de tratamente conventionale, nu reusisera sa stavileasca dezvoltarea de tratamente conventionale, nu reusisera sa stavileasca dezvoltarea tumorilor. Cancerul i s-a raspandit la coapsa si mai apoi la coapsa si mai apoi la torace, creandu-i acolo diformitati destul de vizibile. Medicul oncolog care il trata se astepta deja sa nu o duca mai mult de cateva saptamani, poate chiar mai putin de o luna. Fara a mai avea nimic de pierdut, mai mult, avand de partea sa, sprijinul deplin al sotiei, Ian a plonjat intr-o tactica intensiva a meditatiei. Dorea sa se bucure, in ultimele zile care-i mai ramasesera de trait, de starea de calm desavarsit pe care o descoperisera practicand yoga. Medicul sau, dr. Meares, fusese initiat in tainele meditatiei in India, taram unde intalnise mistici vestiti ai acelor locuri. A fost impresionat de calmul pe care tanarul sau pacient reusise sa il manifeste. La inceput, a atribuit acest lucru seninatatii caracteristice  bolnavilor in agonie, pe timpul ultimelor lor zile de trait. Insa mai apoi, dupa cateva saptamani de manifestari identice, spre uimirea tuturor, Ian a parut sa se simta mai bine. Dupa cateva luni de meditatie intensa (in ritm de cate o repriza de o ora, de trei ori pe zi!), alaturi de un regim alimentar strict, Ian si-a recuperat fortele. Hidoasele diformitati osoase care-i marcasera pieptul incepusera sa se dizolve. Dupa cateva luni, disparusera complet. Dr. Meares a dorit, ulterior, sa stie de la Ian cum isi explica el insusi acea diminuare extraordinara a intensitatii bolii. Cred ca este vorba de modul in care traim, de felul in care percepem viata, a raspuns Ian, vorbind despre el si sotia sa. Ca si cum, asa cum explica dr. Meares, in fiecare moment al existentei sale, acest bolnav ar fi fost incarcat pozitiv cu senzatia de liniste pe care a trait-o in perioadele sale intense de meditatie. 12 in prezent, la treizeci de ani dupa acele intamplari, Ian Gawler este inca in viata. De la recuperarea sa, si-a dedicat majoritatea timpului lucrului cu grupuri de pacienti suferinzi de cancer, ajutandu-i sa integreze meditatia si alte obiceiuri sanatoase in viata lor. (Ian Gawler istoriceste povestea extraordinarei sale recuperari, intr-o carte extrem de frumoasa, numita Iti poti invinge cancerul. Nu numai meditatia si un regim alimentar strict natural au fost singurele resurse la care a apelat. A indicat, de asemenea, si alte tratamente naturiste, atat psihologice, cat si psiho-spirituale. In orice caz, el isi atribuie recuperarea sa in special calmului si linistii sale interioare).

Dovada legaturii dintre minte si trup

Pentru o minte moderna, rationala, aceste rezultate nu sunt usor de acceptat. Intr-o carte publicata in 1994, Michael Lerner vorbeste despre o prezentare facuta in perioada anilor `80 unui grup de medici de catre un proeminent cercetator, profesor universitar, specializat in legatura dintre stres si cancer. In prezentarea facuta, acest cercetator a aratat efectul mai presus de orice indoiala avut de factorii psihologici asupra dezvoltarii si raspandirii cancerului. Dupa cateva minute, un chirurg, destul de irascibil, a explodat dintr-o data, din mijlocul audientei: Tu nu crezi in mod serios in toata porcaria asta, nu-i asa? Intr-adevar, in acel moment, conceptul efectelor psihologice avute in urma trairii de diferite stari psihologice sau emotionale, nu era evident pentru toata lumea si nici nu era inteles pe deplin. Cum putea un sentiment de neajutorare, ori incapacitatea de a-ti exprima trairile afective sau absenta calmului interior sa stimuleze dezvoltarea tumorilor sau sa limiteze beneficiile chimioterapiei?

Aproape in ciuda propriilor convingeri, dr. David Spiegel, un psihiatru de la Universitatea Stanford, a atacat manierele conventionala de abordare in ce priveste relatia dintre stres si sansele de supravietuire in cazul celor mai severe tipuri de cancer. Ca student, facuse la Universitatea Yale cateva cursuri de filozofie. Interesat si pasionat de gandirea filozofica a lui Kierkegaard si Sartre, a descoperit in scrierile lor o idee care l-a calauzit de-a lungul intregii sale cariere: pentru a avea un caracter pe deplin uman, omul trebuie sa aiba o relatie pe cat posibil autentica cu ei insisi si cu semenii. Pentru a se intampla acest lucru, omul trebuie sa depaseasca cu mult imaginea pe care o are despre sine si despre ceilalti. Omul trebuie sa stie ca in acel mai ascuns ungher al fiintei lor sunt in mod intrinsec liberi sa se reconstruiasca si sa se transforme, fapt pentru care este nevoie sa acorde si celorlalti aceeasi puternica libertate.

Dupa terminarea studiilor sale medicale si psihiatrice la Harvard, dr. David Spiegel si-a dedicat activitatea de cercetare conditiilor care permit unui individ sa isi obtina o autenticitate puternica si o deschidere reala catre ceilalti. Ca si Sartre, a crezut cu tarie ca in confruntarea cu moartea, oamenii devin pe deplin ei insisi. Ca tanar psihiatru, a avut ocazia sa lucrez la Universitatea Stanford cu marele psiho-terapeut dr. Irvin Yalow, care testa aceste idei. Impreuna, ei au realizat grupuri de sprijin pentru terapii saptamanale, cu femei grav bolnave de cancer. Aceste femei, prezentand toate cancer de san metastatic, aveau o speranta de viata ce ajungea de la cateva luni la cativa ani. Daca ipotezele psihiatrilor erau corecte, momentul respectiv s-ar fi dovedit a fi unul norocos pentru ele, pentru a invata in acel mod sa devina pe deplin ele insele.

Astfel, in cadrul studiului lor, grupuri de opt pana la zece femei cu cancer de san metastatic, se intalneau in fiecare saptamana. In cadrul acestor intalniri se aduceau in discutie temerile, singuratatea, supararile, dorintele si modalitatile in care acestea abordau boala. In curand, toate invatau una dintre cele mai importante lectii din viata. Cu toti suntem raniti intr-o masura mai mare sau mai mica si am fost invatati sa ne fie rusine de acest lucru. Acum, insa, in aceste grupuri de sprijin toti participantii erau grav afectati de boala. Nu mai ramasese nimic de ascuns. Femeile puteau vorbi liber si isi puteau destanui una alteia cele mai ascunse ganduri.

Pentru unele dintre ele, era pentru prima data in viata cand traiau experienta unui astfel de adevar si a sentimentului de impacare atat de linistitoare pe care il aducea dupa sine. Aproape in mod natural s-a intamplat atunci ceva similar unui miracol: aceste intalniri nu erau nici tragice, nici patetice, insa tindeau sa fie incarcate de veselie naturala si camaraderie. Era ca si cum, acceptandu-si propriile rani, s-ar fi deschis catre trairile afective pozitive, catre bucurii, catre dorinta de a fi vii, catre satisfactia de a fi impreuna, atunci, in acel moment.

Uneori, bineinteles, cate una din ele disparea, invisa de boala. Celelalte femei discutau, apoi, despre pierderea suferita despre plecarea dintre ele a prietenei respective. Isi aminteau de rasul ei din toata inima, atunci cand descria boacanele sotului, privirea incarcata de luare aminte indreptata catre o alta participanta ce isi povestea dificultatile intalnite cu ocazia ultimei operatii sau eleganta cu care isi pastra tinuta chiar si atunci cand avea dureri. Ele isi dadeau frau liber tuturor sentimentelor de durere. Aceste momente erau foarte dificile, insa toate stiau ca, in inimile lor, colega absenta va continua sa traiasca prin intermediul acelor amintiri. In mod implicit, simteau ca pentru fiecare, atunci cand va veni randul, vor exista asemenea amintiri cu care sa fie onorata si vor continua sa traiasca in inimile colegelor de grup.

Una din aceste paciente, Emily, a descris astfel experienta confruntarii ei cu moartea: Ceea ce am gasit la inceput in grupul acela se poate asemana putin cu teama pe care o simti cand stai in varful unei cladiri inalte sau, de exemplu, pe marginea Marelui Canion. La inceput, iti este teama sa te si uiti in jos (mie personal nu-mi plac inaltimile). Insa, treptat, inveti sa o faci si atunci este momentul in care poti vedea ca o cadere ar fi echivalentul unui dezastru. Cu toate acestea, incepi sa ai o parere din ce in ce mai buna despre tine, deoarece esti in stare sa te uiti in jos. In felul acesta privesc acum moartea, atunci cand ma aflu in grup – acum ma simt in stare sa o privesc in fata. Nu pot spune ca ma simt chiar linistita, insa, cel putin, o pot privi in fata.