o poveste

Ma aflam in Pittsburgh de sapte ani si se implineau deja mai mult de zece ani de cand eram departe de tara. Imi faceam stagiul ca medic internist in domeniul psihiatriei, timp in care continuam sa imi desfasor si activitatea de cercetare pe care o incepusem anterior, pentru a-mi da doctoratul in stiinte neurologice. Impreuna cu prietenul meu, dr. Jonathan Cohen, aveam un laborator, fondat de Institutul National pentru Sanatate, in care se analizau imagini functionale ale creierului. Obiectivul nostru era acela de a intelege mecanismele gandirii, prin relationarea lor cu diferite activitati ale creierului. Niciodata nu mi-am putut imagina ce-mi va dezvalui aceasta cercetare – propria mea boala.

Eu si Jonathan eram foarte apropiati. Eram amandoi medici specialisti in domeniul psihiatriei. Ne alaturasem amandoi programului pentru doctorat din Pittsburgh. El venea din lumea cosmopolita a orasului San Francisco, iar eu din Paris, via Montreal. Am dat unul peste celalalt in Pittsburgh, in inima indepartata a Americii, un loc ce ne era strain amandurora. Recent, publicaseram amandoi o lucrare in prestigioasa revista Psychological Review referitor la rolul detinut de cortexul pre-frontal, o zona destul de putin explorata a creierului, care ajuta la realizarea legaturii constiintei prezentului cu elemente din trecut sau din viitor. Multumita simularilor noastre realizate pe computer, in care prezentam functionarea creierului, am propus o noua teorie in psihologie. Articolul respectiv produsese ceva agitatie, lucru care ne daduse posibilitatea sa cream laboratorul de cercetare si sa obtinem garantii guvernamentale de functionare pentru acesta, desi eram inca niste simpli studenti.

Pentru Jonathan, simularile pe computer nu mai erau de ajuns, daca doream sa avansam in domeniul nostru. Am fost nevoiti sa ne testam teoriile formulate prin observarea directa a functionarii creierului, folosind tehnologie de cea mai buna generatie – imagini functionale ale creierului, prin rezonanta magnetica (MRI – din Magnetic Resonance Imaging, in limba engleza in original). La momentul respectiv, tehnica aceasta era doar la inceput de drum. Numai centrele de cercetare de avangarda aveau scanere de precizie. Scanerele din spitale erau mult mai des intalnite, insa, in acelasi timp, de o acuratete semnificativ scazuta. in speta, nimeni nu reusise sa masoare activitatea cortexului pre-frontal – obiectul cercetarii noastre – cu un scaner de spital. De fapt, in contrast fata de cortexul vizual, ale carei variatii sunt foarte usor de masurat, activitatea cortexului pre-frontal este foarte dificil de observat. Pentru ca activitatea ei sa fie infatisata in imagini MRI, a fost nevoie sa se inventeze o serie de sarcini complexe, pentru a o stimula sa iasa la iveala. In acelasi timp, Doug, un tanar medic specializat in tehnici MRI, a avut o idee referitoare la o noua metoda de inregistrare a imaginilor, care sa faca posibila depasirea acestei dificultati. Spitalul nostru a fost de acord sa ne imprumute scanerul intre orele 20.00 – 23.00, dupa intervalul de consultatie, astfel incat sa ne putem testa ideile.

Doug, lucrand si ca fizician, a pus la punct partea de mecanica, pe cand eu si Jonathan inventam sarcini mentale menite sa stimuleze la maximul aceasta zona a creierului. Dupa mai multe esecuri, am reusit sa captam pe ecranele noastre cateva semne de activitate ale deja faimosului cortex pre-frontal. A fost un moment rar intalnit, culminarea unei faze de intensa cercetare, incitanta mai presus de toate prin insusi faptul ca facea parte din prietenia noastra comuna.

Trebuie sa recunosc ca, la vremea aceea, eram putin cu nasul pe sus. Toti trei, abia daca implinisem treizeci de ani, ne luaseram doctoratele si aveam deja un laborator. Cu noua noastra teorie, care interesa pe toata lumea, eu si cu Jonathan ridicam psihiatria americana pe cele mai inalte culmi. Stapaneam cea mai noua tehnologie, pe care nimeni nu o folosise inca. Simularile computerizate ale retelelor neuronale si functionarea creierului infatisata de MRI erau, inca, foarte putin cunoscute psihiatrilor universitari. In anul acela, fusesem invitat, impreuna cu Jonathan, de catre profesorul WidlÓ§cher, o autoritate incontestabila a psihiatriei frantuzesti in acelasi timp, sa venim la Paris si sa desfasuram un seminar la Spitalul La Pitié – Salpêtrière, acolo unde Freud studiase cu Charcot. Timp de doua zile, in fata unei audiente formate din psihiatri francezi si oameni de stiinta neurologi, am explicat modul in care simularile computerizate ale retelelor neuronale ne pot ajuta sa intelegem mai bine mecanismele psihologice si patologice. La treizeci de ani, acestea erau destule motive ca cineva sa fie mandru.

Am trait din plin, la maximum – un anumit mod de a trai viata, care, in momentul de fata, mi se pare putin ciudat. Foarte sigur de succes, increzator in stiinta pura, nu am fost neaparat interesat sa am contacte cu pacientii. Deoarece eram extrem de ocupat atat cu stagiul meu de medic internist in domeniul psihiatriei, cat si cu cercetarea de laborator, incercam ca activitatea mea in clinica sa fie cat mai redusa cu putinta. Imi aduc aminte de o anumita rotatie in programul de instruire, la care mi se ceruse sa particip. Ca multi alti medici rezidenti, am fost departe de a fi entuziasmat. Incarcatura de munca era prea mare si, in orice caz, acel lucru nu insemna sa faci cu adevarat psihiatrie. Programul consta in a petrece sase luni la spitalul general, ingrijind, din punct de vedere psihologic, pacienti internati in spital pentru probleme fizice – care suferise un by-pass coronarian, primisera un transplant de ficat sau aveau cancer, lupus ori scleroza in placi … Nu aveam nici o dorinta de a face o rotatie care urma sa ma impiedice sa-mi continui munca de laborator. In afara de asta, toti oamenii aceia cu probleme medicale chiar nu ma interesau pe deplin. Eu vroiam sa fac cercetari asupra creierului, sa scriu lucrari, sa tin conferinte si sa contribui la avansul cunoasterii.

Cu un an inainte, fusesem in Irak, ca voluntar, cu Medici Fara Frontiere. Fusesem martor la ororile de acolo si m-am aruncat in mijlocul acestora, in incercarea de a usura suferinta atat de multor oameni, zi dupa zi. Insa nici aceasta experienta nu pot spune ca m-a facut sa ajung cu adevarat la performantele pe care le-am atins ulterior, o data intors la spitalul meu din Pittsburgh. Era ca si cum ar fi existat doua lumi complet diferite. Mai presus de toate, eram tanar si ambitios. Munca avea o importanta majora in viata mea, iar acest lucru a jucat, in mod sigur, un rol important in incercarea mea de a trece peste durerosul divort prin care tocmai trecusem in acea perioada. Unul dintre motivele rupturii noastre a fost, printre altele, faptul ca sotia mea nu a putut suporta ideea ca vroiam sa continui sa traiesc in Pittsburgh, doar de dragul carierei. Ea dorea sa se intoarca in Franta sau, cel putin, sa se mute intr-un oras ca New York, care ar fi fost mai incitant, insa, pentru mine, Pittsburgh insemna o rampa de lansare, iar in afara de asta, nu voiam sa-mi parasesc laboratorul si colegii. Ne-am ranit reciproc in fata unui judecator si am locuit singur timp de un an, intr-o casuta formata dintr-un dormitor si o sufragerie.

Si apoi, intr-o zi, pe cand spitalul era practic pustiu – intre Craciun si Anul Nou, cea mai linistita saptamana a anului – am vazut o tanara la bufetul spitalului care citea o carte de Baudelaire. Sa vezi pe cineva citind la pranz o carte scrisa de un poet francez al secolului XIX este o imagine rara in Statele Unite ale Americii. M-am asezat la masa ei. Era rusoaica, cu pometi mari si ochi negrii migdalati, avand un aer rezervat, insa, in acelasi timp, extrem de taios. Uneori se oprea cu totul din vorba, iar asta ma deconcerta. Am intrebat-o de ce face asta, iar mi-a replicat: Fac o verificare a proportiei de adevar din afirmatiile pe care tocmai le-ai facut. Asta m-a facut sa rad si mi-a placut sa fiu verificat in continuare. Acesta a fost inceputul relatiei noastre. Ca sa se aprofundeze a necesitat timp. Nici eu nu ma grabeam, nici ea.

  Sase luni mai tarziu, am plecat la Universitatea California din San Francisco, ca sa lucrez pe timpul verii intr-un laborator de psiho-farmacologie. Seful laboratorului se pregatea sa se pensioneze si si-ar fi dorit ca eu sa-i preiau atributiile. Imi amintesc spunandu-i Annei ca daca as intalni pe altcineva in San Francisco, acel lucru ar insemna sfarsitul relatiei noastre. Si ca as intelege daca ea ar face acelasi lucru. Cred ca asta a intristat-o, insa am vrut sa fiu foarte sincer. Cand m-am intors in Pittsburgh, in septembrie, Anna s-a mutat cu mine si am impartit amandoi casuta mea ca de papusi. Am simtit ca ceva se naste intre noi si am fost fericit. Nu stiam exact  spre ce se indreapta acea relatie. Ramaneam, oricum, cu garda destul de ridicata – inca nu uitasem divortul prin care trecusem. Dar viata mea mergea bine, in octombrie am petrecut amandoi doua saptamani de poveste. In toamna aceea, vremea fusese excelenta, ca de vara. Eu lucram la un film, al carui scenariu mi se solicitase sa-l scriu in legatura cu experienta mea avuta cu Medici Fara Frontiere. Anna scria poezii. Eu ma indragostisem.