o poveste - partea II

       Apoi viata mea a luat brusc o alta turnura.
    Imi amintesc acea dupa-amiaza minunata de octombrie din Pittsburgh, de cand alunecam pe motocicleta, de-a lungul bulevardelor marginite de frunze arse de racoarea toamnei, catre centrul MRI. Jonathan si Doug urmau sa se intalneasca cu mine pentru una din sedintele noastre de experimente cu studenti cobai. Pentru un salariu minim, subiectii nostri se varau in scanner si indeplineau diferite sarcini mentale le ceream. Cercetarea noastra li se parea incitanta, ca si asteptarea de a primi o imagine digitala a creierului lor la sfarsitul sesiunii de cercetare, pe care sa si-o poata lua acasa si pune pe computer. Primul student a sosit in jur de ora 20.00. Cel de-al doilea, programat de la 21.00 la 22.00, nu s-a aratat. Jonathan si Doug m-au intrebat daca as fi dispus eu insumi sa intru in scanner. in mod normal, am acceptat. Din toti trei prietenii, eu eram cel care avea cele mai putine notiuni tehnice in privinta scanerului. M-am intins in interiorul acestuia, in acel tub atat de stramt, incat bratele imi erau lipite de corp, aducand intrucatva cu sederea intr-un sicriu. Multi oameni nu pot suporta spatiul inchis si restrans al unui scanner: 10 – 15% dintre pacienti sunt atat de afectati de claustrofobie, incat realizarea unui MRI iese pur si simplu din discutie.
    Si, iata-ma in interiorul scanerului. incepeam asa cum am facut-o intotdeauna, cu o serie de imagini care au ca scop identificarea structurii cerebrale a subiectului. Creierul, ca si chipul, arata diferit la fiecare om. Mai inainte de a face orice fel de masuratori, trebuie sa fie inregistrata un fel de cartografiere a zonelor creierului, in momentul in care acesta se afla in repaus (ceea ce se numeste imagine anatomica). Aceasta este, mai apoi, comparata cu imaginile luate pe timpul cat subiectul executa sarcinile psihice solicitate (elemente cunoscute sub numele de imagini functionale). De-a lungul procesului, scanerul emite un sunet puternic si repetat, ca dangatul unui obiect de metal ce loveste podeaua. Acest sunet corespunde miscarilor facute de un magnet electronic ce este pornit si oprit cu frecventa mare, in scopul de a produce variatii ale campului magnetic din creier. in functie de tipul imaginilor care sunt dorite, anatomice sau functionale, frecventa dangatului variaza. Acum, din ceea ce aud, Jonathan si Doug obtin imagini anatomice ale creierului meu.
    Dupa zece minute, faza anatomica este terminata. in micutele ecrane, situate chiar deasupra ochilor mei, astept sa vad „sarcinile psihice” pe care le-am programat, menite sa stimuleze activitatea cerebrala in cortexul pre-frontal – obiectul experimentului nostru. Sarcina consta in apasarea a cate unui buton, de fiecare data cand sunt identice literele care apar consecutiv, cu o frecventa rapida, pe ecran (cortexul pre-frontal este activat in momentul in care tine minte pentru cateva secunde literele care au disparut de pe ecran si le compara cu cele care vin dupa ele). Astept ca Jonathan sa-mi dea aceasta sarcina si sa aud sunetul pulsatil al scanerului in momentul in care imi inregistreaza activitatea functionala a creierului. Dar pauza continua sa se prelungeasca. Nu inteleg ce se intampla. Jonathan si Doug se afla in spatele unui geam protejat, in camera de control; putem comunica numai prin interfon. Apoi, aud in casti: David, avem o problema. Ceva nu e in regula cu imaginile. Trebuie sa le facem din nou. in regula. Astept.
    O luam de la inceput, cu toate activitatile. Luam, timp de zece minute, imagini anatomice si vine apoi momentul sa inceapa efectuarea sarcinii psihice. Astept. Aud vocea lui Jonathan, care zice: Asculta, ceva nu e in regula. Venim inauntru. Apar amandoi in camera scanerului si fac sa alunece in afara masa din interiorul scanerului, pe care ma aflu. Iesind din tubul acestuia le vad expresia ciudata a fetelor. Jonathan ma ia de brat si-mi spune: Nu putem face experimentul. E ceva acolo, la tine in creier. Le-am cerut sa-mi arate pe ecran imaginile pe care tocmai le inregistrasera de doua ori, pe computer.
    Nu eram nici radiolog, nici neurolog, insa, vazusem o multime de imagini ale creierului, doar era activitatea noastra zilnica. In regiunea dreapta a cortexului meu pre-frontal era o bila rotunda, de marimea unei alune. Plasata in acea pozitie, nu era una din acele tumori cerebrale benigne care se pot intalni din cand in cand, care sunt operabile sau, oricum, nu printre cele mai virulente – cum ar fi un meningiom sau un adenom al glandei pituitare. in acea locatie, ar fi putut fi un chist sau un abces infectios provocat de anumite boli, ca SIDA.  Dar starea mea de sanatate era excelenta. Faceam foarte mult exercitiu fizic si eram chiar capitanul echipei mele de squash. Deci nu putea sa fie asa ceva.
    Era imposibil sa negi gravitatea a ceea ce tocmai descoperisem. intr-un stadiu avansat, o tumora cerebrala poate ucide in sase saptamani fara tratament si in sase luni cu tratament. Nu stiam exact in ce stadiu ma aflam, insa cunosteam statisticile. Nestiind ce sa spunem, am ramas toti trei fara cuvinte, in tacere. Jonathan a trimis imaginile la Departamentul de Radiologie, pentru a putea fi evaluate in ziua urmatoare de un specialist, si ne-am spus noapte buna.
    Am plecat pe motocicleta, catre casuta mea din celalalt capat al orasului. Era unsprezece noaptea; Luna se vedea stralucind minunat pe cerul senin al noptii, in dormitor, Anna era treaza. M-am asezat langa ea si am privit indelung tavanul. Era intr-adevar destul de ciudat ca viata mea sa se sfarseasca asa. Era de neconceput. Era o prapastie uriasa intre ceea ce tocmai aflasem si ceea ce construisem de-a lungul atat de multor ani – impetuozitatea acumulata pentru ceea ce promitea sa fie o cursa lunga si ar fi trebuit sa duca la infaptuirea unor minunate realizari. Ma simteam ca si cum contributia importanta pe care o aduceam la dezvoltarea stiintei ar fi fost doar la inceput. Facusem multe sacrificii pentru a-mi desavarsi educatia si cariera; investisem mult in viitor. Si, dintr-o data, m-am vazut pus in fata posibilitatii ca acest viitor sa nu existe deloc pentru mine.
    Si, in afara de asta, eram singur. Fratii mei fusesera studenti in Pittsburgh pentru o perioada, insa, dupa terminare se mutasera. Eu nu mai aveam sotie. Viata mea cu Anna era abia la inceput si, in mod sigur, urma sa ma paraseasca, caci cine si-ar fi dorit un partener condamnat la pierire la varsta de treizeci si unu de ani. Ma vedeam ca pe o aschie de lemn, ce plutea, de obicei, haotic in curentul unui rau, brusc azvarlita pe mal si ramasa captiva intr-o baltoaca incremenita. Urma sa nu ajung niciodata sa parcurg tot drumul pana la ocean. Printr-o intorsatura ciudata a sortii, eram captiv intr-un loc unde nu ma leaga nimic cu adevarat. Urma sa mor. Singur in Pittsburgh.
     Imi amintesc cum ceva extraordinar s-a intamplat pe cand stateam acolo, intins, contempland fumul care se ridica din tigareta mea indiana. Nu prea aveam chef sa dorm. Eram prins in vartejul propriilor ganduri cand, deodata, mi-am auzit rasunand in cap propria voce, vorbindu-mi calm, linistitor cu convingere si claritate despre o certitudine pe care nu o recunosteam. Nu eram eu, si totusi, in mod sigur era vocea mea. Chiar pe cand imi repetam in minte Nu mi se poate intampla mie; este imposibil, cealalta voce spunea: Stii ceva, David? Este perfect posibil si totul e in regula. Ceva mi s-a intamplat atunci, uimitor si de neinteles in acelasi timp. Din acea secunda, nu m-am mai simtit paralizat de vestea primita. Era evident; da, era posibil. Totul facea parte din experienta umana. Multi inaintea mea traisera acest lucru si eu nu aveam nimic deosebit fata de acestia. Nu era nimic in neregula cu faptul de a fi, pur si simplu, o fiinta umana pe de-a intregul. Psihicul meu a reusit singur sa-si gaseasca o cale catre o oarecare liniste. Mai tarziu, mi-a fost din nou teama cand mi-am dat seama ca trebuie sa invat sa-mi imblanzesc emotiile. insa in noaptea aceea am reusit sa adorm, iar in ziua urmatoare am gasit puterea necesara sa ma duc la munca si sa fac pasii necesari pentru a incepe sa imi infrunt boala si chiar propria viata, cu incercarile ei.