teama de a nu ramane singura

Denis a descoperit ceea ce, mai tarziu, avea sa numeasca sufletul sau: cum fiecare dintre alegerile si actiunilor sale de-a lungul vietii au lasat pentru totdeauna urme asupra destinului omenirii, prin infinitele sale repercursiuni. Ideea aminteste de proverbialul fluture din Teoria Holocaustului, a carui falfaiere de aripi in China dau nastere uraganelor in America. Denis a realizat importanta acestui gand, a fiecarui cuvant grait de el. Ba chiar si dovezile de dragoste fata de alti sau chiar fata de planeta. Acum, le vedea ca pe niste seminte ale unei recolte vesnice. A avut sentimentul, pentru intaia oara, ca traia clipa. Aceea a binecuvantarii soarelui care ii mangaia pielea, precum apa care ii racorea trupul. Era acelasi soare care daduse nastere dinozaurilor. Era aceeasi apa care le domolise si lor setea. Apa facuse parte din celulele lor inainte sa constituie din nou norii, si oceanele.. De unde a aparut acest sentiment de recunostinta – in mine, un muribund? Si vantul, acel vant de-i adia in fata, racorindu-i obrajii... In curand voi fi vant, si apa, si doare. Si, mai presus de toate, licarul din ochii unui barbat de a carui mama m-am ingrijit, sau pe al carui copil l-am salvat. Vezi tu, acesta este sufletul meu. Ceea ce am realizat prin mine exista deja in orice loc, si mereu va continua sa traiasca.
    Cand a cazut slabit la pat, a fost ingrijit acasa de personal medical. Sora sa si cativa prieteni il vizitau regulat. Acestia s-au asigurat  ca avea sa se simta confortabil. Ii netezeau cearsaful, il spalau, ii aduceau flori si muzica ce ii placea. Urcam spre camera lui ca si cum ma pregateam sa patrund intr-un sanctuar. Un zambet al lui parea o binecuvantare.
    In ultimele zile, a vrut sa vorbim despre ce se intampla dupa moarte. Nici unul dintre noi nu era credincios. Dar amandoi ramasesem impresionati de experientele descrise de unii pacienti, care fusesera in moarte clinica, dar se reintorsese la viata. Nimeni nu stie sigur cum sa interpreteze aceste asa-zise experiente la un pas de moarte sau NDE (de la near death experiences) Am descoperit ca principalele caracteristici ale acestor experiente se gaseau in picturile antice, precum si in frescele medievale. De asemenea, am aflat ca exista o asemanare izbitoare a descrierilor acestui NDE, indiferent de diferentele culturale, religioase sau istorice. Chiar si studiile clinice, printre acestea fiind si cunoscutul articol din „The Lancet”, sugereaza ca acest fenomen este frecvent intalnit (la aproape o persoana din cinci, a caror inima a incetat sa mai bata o perioada, inainte de a fi resuscitati medical).5,6 in The Tibetan Book of Living and Dying a lui Lama Sogyal Rinpoche am gasit un manual de instructiuni pentru persoana care se pregateste sa moara. El vorbeste despre o lumina alba care te intampina, sugerand ca nu trebuie sa te indrepti catre ea. Restul, se rezolva de la sine.7
    Denis a gasit aceste relatari ca fiind linistitoare. Pastrandu-se la distanta de acest „apoi” teoretic, nu a devenit ceea ce am putea numi un credincios. Dar nu mai privea moartea doar ca pe o simpla confirmare a imensei nimicnicii nihiliste. Pentru el, a devenit un „mister”. Ceva mult mai vast, ca o reintoarcere la enigma a ceea ce fusese inainte de a deveni un embrion in pantecul mamei sale.
    Spre final, aproape ca a incetat sa mai vorbeasca. A murit tarziu, intr-o seara. Unul dintre prietenii lui ii masa picioarele. Dimineata urmatoare, am gasit pe biroul meu un bilet scris de la un asistent: Denis M: C.T.B. Un eufemism obisnuit in spital pentru ceased to breath (a incetat sa mai respire). Si m-am intrebat daca nu cumva de abia acum incepuse.

Teama de a nu ramane singur

    Alaturi de frica de suferinta si frica de nimicnicie, adesea se gaseste si ingrijorarea de a infrunta in singuratate ceea ce Tolstoi a numit actul formidabil si solemn al propriei morti. Ne este teama ca la sfarsit nu va fi nimeni langa noi sa ne incurajeze in infruntarea acestei situatii inspaimantatoare. Acest sentiment pricinuieste adesea mai multa suferinta decat durerea fizica.
    Intr-o zi, am fost rugat sa stau de vorba cu sotia unui pacient, deoarece era suparata si tulbura linistea departamentului. Hartuia surorile si internistii cu intrebari si instructiuni a ceea ce trebuie sau nu trebuie facut pentru sotul ei. Ridica vocea pe coridoare, astfel incat ii deranja evident pe ceilalti pacienti. Doborah si sotul ei aveau 42 de ani. Fusesera studenti straluciti ai uneia dintre cele mai bune scoli de comert si apoi devenisera niste oameni de afaceri prosperi. Dar in ultimii ani, Paul suferea de o forma grava de hepatita. Ei erau niste luptatori. Incercasera toate tratamentele existente si urmasera cele mai rigide instructiuni. Nimic nu a functionat, iar doctorii i-au spus lui Deborah ca nu mai exista nici o speranta. Aceasta se impotrivea, insa, cu tarie ca Paul sa afle. Obosita si repezita in gesturi, mi-a explicat ca era inca posibil ca cel din urma tratament sa dea rezultate, sa pastreze o perspectiva optimista. In nici un caz, spunea, el nu trebuie sa stie ca este pe moarte.
    Cand am intrat in salon, iti era mai mare mila sa il privesti pe Paul. Icterul accentuase starea slabita a obrajilor sai. Cand am facut cunostinta, mainile agitate strangeau si netezeau cearsafurile. Respectand indicatiile lui Deborah, l-am intrebat cum i se parea starea lui, si cum credea ca aceasta avea sa evolueze. Credea ca isi putea reveni. Credea ca ar trebui sa fie optimist. Speranta, pana in ultima clipa, este importanta pentru noi toti. Dar nu cumva ii era teama ca lucrurile nu vor evolua asa cum spera? Pentru o vreme, a ramas tacut. Apoi mi-a spus ca se gandise la asta, dar nu abordase subiectul, deoarece sotia lui nu ar fi fost in stare sa suporte.
Mi-a parut rau pentru Paul si Deborah. Se protejau unul pe altul intr-atat, incat se raneau fara sa vrea evitand sa discute despre ceea ce ii speria cel mai mult. Ce singuratate cumplita simteau amandoi! Mi-a vorbit despre prima lor intalnire, despre cele mai frumoase amintiri impreuna, despre intentia de a avea un copil, dupa multe ezitari. La finalul conversatiei, l-am intrebat pe Paul ce ar fi gandit daca rolurile ar fi fost schimbate. Ce ar crede daca Deborah ar fi fost in locul lui, spunandu-si ei insasi ca poate avea sa moara, dar fara a-i impartasi si lui? Daca, intr-o dimineata, ea s-ar stinge incet, fara a-i da ocazia ca el sa ii spuna tot ceea ce simtise pentru ea. Mi-a promis ca se va gandi.
    Cand am revenit, cateva zile mai tarziu, Deborah era schimbata. M-a intampinat pe coridor mai bine binevoitoare; capatase culoare in obraji; parea ca se odihnise. Mi-a spus ca Paul i se confesase. Ii spusese de teama lui ca s-ar putea sa nu mai existe nici o speranta.  Se simtea extrem de vinovat ca o dezamageste, doar pentru ca era bolnav. Considera ca el poarta vina de a nu se putea bucura impreuna de viitorul pe care si-l planuisera. Ea i-a marturisit ca, niciodata in intreaga ei viata, nimic nu a contat mai mult ca relatia dintre ei doi. In zilele ce au urmat, au depanat amintiri; i-a spus tot ceea ce contase cel mai mult pentru el. Adesea am afla detalii pe care ea nu le observase atunci. Ea i-a spus cat de speriata se simtea, cat de mult ii va lipsi, atunci cand nu va mai fi. Apoi, si-a facut curaj pentru a-i marturisi: Vreau sa stii ca, daca vei simti ca ti-a venit vremea, esti liber sa pleci. A fost trist. Amandoi au plans. Dar, erau din nou impreuna. Paul a murit cateva zile mai tarziu, tinandu-i mana. Nu a murit singur, desi a fost atat de aproape de acest lucru.