transformarea in pacient

  Transformarea in pacient 

Cand am aflat ca am o tumora pe creier, am descoperit, peste noapte, o lume care imi parea, doar, cunoscuta, insa despre care stiam, de fapt, foarte putine lucruri, lumea pacientilor. Din intamplare, il cunosteam pe neurochirurgul la care mi-a fost imediat recomandat sa merg. Avuseseram pacienti comuni si era interesat de activitatea mea de cercetare. Dupa ce mi s-a descoperit tumora, tonul conversatiei noastre s-a schimbat complet. Nu mai existau referiri la experimentele mele stiintifice. Mi s-a cerut sa-mi dezgolesc cele mai intime detalii ale vietii, sa-mi descriu simptomele in amanuntime. Discutam despre durerile mele de cap, despre ameteli, despre sansele de a avea atacuri de apoplexie. Despuiat de toate atributele profesionale, am intrat in randul pacientilor obisnuiti. Simteam cum pamantul se deschide sub picioarele mele.

M-am agatat cat de bine am putut de statutul meu de medic. Intr-un mod mai degraba penibil, imi purtam halatul alb cu numele si gradul medical brodat in albastru, informand astfel despre cine sunt, pe toti cei cu care ma intalneam. La spitalul unde activam, unde ideea de ierarhie era destul de accentuata, asistentele si infirmierii care imi cunosteau statutul mi se adresau respectuos cu apelativul domnule doctor. Insa, atunci cand te afli pe targa si nu mai porti halatul cel alb, devii domnu’ Cutare sau, cel mai adesea, draga. Ca oricine altcineva aflat in situatia ta, astepti acum indelung in sala de asteptare, cu nasul pe sus si evitand orice contact vizual cu pacientul, ca si cum te-ai fi temut sa nu fi surprins de catre privirea acestuia. Ca oricine altcineva aflat in situatia ta, esti dus acum in sala de consultatii intr-un scaun cu rotile. Ce conteaza ca pana atunci te miscai lilber pe aceleasi coridoare, alergand grabit? Este politica spitalului, iti va spune infirmierul. Te resemnezi, asadar, sa fii tratat ca o persoana care nu se poate tine pe picioare.

Lumea in care intram era incolora. Un taram in care oamenilor nu li se mai recunostea dreptul de a avea calilficari sau profesii. In care nimeni nu se mai arata interesat sa stie ce facusesi pana atunci in viata sau ce ganduri iti treceau, poate, prin minte in acel moment. Adesea, singurul subiect interesant in ceea ce te priveste este rezultatul ultimei tale scanari. Am descoperit, cu aceasta ocazie, ca majoritatea medicilor nu stiau cum sa ma trateze, fiindu-le pacient si coleg, in acelasi timp. De exemplu, la o cina oficiala, intr-o seara, printre invitatii de acolo l-am intalnit si pe oncologul care ma trata in acel moment, un specialist stralucitor, pe care il admiram foarte mult. L-am vazut albindu-se la fata in momentul in care m-a zarit, ridicandu-se si plecand, apoi, dupa ce a motivat o scuza oarecare. Atunci mi-am dat seama, dintr-o data, ca ma aflam acolo in mijlocul membrilor unui club, un club al celor vii, un club unde tocmai primisem mesajul ca nu mai eram membru...  Am inceput sa ma tem ca faceam parte dintr-o categorie diferita, o categorie de oameni definiti, mai presus de toate, de boala de care sufera. M-am temut ca voi deveni invizibil. Ca voi inceta sa exist cu mult inainte de a fi murit efectiv. Eram constient ca, poate, urma sa mor in curand, insa vroiam sa traiesc pe deplin ceea ce imi mai ramanea, pana la sfarsit.

La cateva zile dupa sedinta de scanare pe care o facusem cu Jonathan si Doug, fratele meu Edward trecea prin Pittsburgh, cu treburi. Nu marturisisem nimanui vestea, cu exceptia Annei. Cu un nod in gat, m-am straduit din rasputeri sa vorbesc cu Edward astfel incat sa-i fie cat mai usor. Imi era teama de durerea pe care aveam sa i-o provoc si, in, mod ciudat, ma temeam si ca acest lucru sa nu-mi aduca ghinion. Frumosii sai ochi albastri se umplura de lacrimi, insa nu paru cuprins de panica. M-a luat, doar, in brate. Am plans impreuna o vreme, unul pe umarul celuilalt, apoi ne-am linistit si am discutat posibilitatile de tratament, subiecte legate de statistici si tot ceea ce urma sa fiu nevoit sa infrunt incepand din acel moment. Apoi m-a facut sa rad, caci se pricepea foarte bine la asta. Mi-a amintit ca asa cum o sa fiu, cu capul ras, o sa am in sfarsit aspectul acela de punk cu care tot cochetasem pe cand aveam optesprezece ani, dar nu indraznisem niciodata sa-l adopt. Alaturi de el, cel putin, ma simteam inca viu.

In ziua urmatoare, impreuna cu Anna si Edward, am mers sa mancam la pranz undeva pe langa spital. Cand am plecat de la restaurant aveam toti un moral foarte ridicat. Ne-am adus aminte de tot felul de lucruri din trecut si radeam atat de tare, ca a trebuit sa ma sprijin de un felinar, ca sa-mi revin. Chiar in acel moment, a trecut pe strada, mergand in directia noastra, colegul meu Doug. Dupa figura, parea sa fie atat de posomorat, cat si profund surprins. In ochii lui se citea chiar o unda de dezaprobare. Parca spuneau: Cum poti sa razi asa, cand ai primit vesti atat de rele?

Am fost ingrozit de aceasta imagine. Majoritatea oamenilor pareau sa creada ca era total gresit sa razi din toata inima, intr-un moment in care asupra ta plana pericolul unei boli grave. Din acea zi, pentru tot restul vietii mele, urma sa fiu insemnat cu stigmatul omului condamnat la moarte.

Sa mor? Imposibil...
   
Si, mai era si problema asta sacaitoare, a mortii in sine, care nu-mi dadea pace. Prima reactie la aflarea diagnosticului de cancer este, adesea, neincrederea. Cand incercam sa ne imaginam propria moarte, mintea noastra se rascoala. Ca si cand moartea ar fi ceva care li s-ar putea intampla numai altora. Tolstoi descrie perfect aceasta situatie, in opera sa Moartea lui Ivan Ilici. Ca multi altii inaintea mea si eu m-am recunoscut in aceasta povestire. Ivan Ilici este un judecator din Sankt Petersburg. El duce o viata ordonata si cuminte, pana in ziua in care cade bolnav. Nimeni nu-i spune cat este de bolnav. Cand, intr-un sfarsit, realizeaza ca este pe moarte, intreaga lui fiinta se revolta impotriva acestei idei. Imposibil!

In adancul inimii sale, el stia ca era pe moarte, insa, nu numai ca nu se putea obisnui cu gandul acesta, ci nici macar nu reusea si chiar nu vroia sa inteleaga acest lucru. Citise odata un silogism, In Logica lui Kiezewetter: Caius este un om, oamenii sunt muritori, deci Caius este un muritor. Intotdeauna i se paruse corect acest silogism, insa, cu siguranta, nu in momentul in care ar fi trebuit sa-l aplice propriei sale persoane. Ca acel Caius – o expresie abstracta a unui om – era muritor, era perfect adevarat, dar el nu era Caius, nu era o expresie abstracta a unui om, ci o creatura chiar foarte deosebita fata de altii. El fusese micul Vania, cu o mami si un tati, cu Mitea si Volodea, cu jucariile sale, cu birjar si doica, dupa aceea cu Katinka si cu toate bucuriile posibile, necazurile sau deliciile copilariei, adolescentei si tineretii. Ce stia Caius despre mirosul acelei mingi dungate de piele, de care Vania era atat de indragostit? Sarutase oare acel Caius mana mamei sale, asa cum o facuse el si, oare, fosnetul matasii rochiei ei sunase la fel in urechile lui Caius, asa cum ii sunase lui? Fusese, oare, Caius la fel de revoltat ca si el la scoala, cand prajiturile nu erau bine pregatite? Fusese Caius la fel de indragostit ca el? Putea Caius sa prezideze o sedinta asa cum o facea el? Caius era intr-adevar un muritor si, ca urmare, moartea avea toate drepturile sa-l rapeasca, insa cu el, cu unicul Vania, Ivan Ilici, cu tot bagajul sau de ganduri si emotii, este cu totul si cu totul altceva. Nu poate sa existe asa ceva, cum ca va trebui sa moara. Asa ar fi de-a dreptul teribil.

Pana cand ne vom mai fi pus la punct in ce priveste caracterul nostru muritor, viata ni se pare in continuare nemarginita si preferam sa o mentinem sub aceasta imagine. Ni se pare intotdeauna ca vom mai avea si alte ocazii sa pornim la drum in cautarea fericirii. Mai intai trebuie sa imi termin studiile, apoi sa-mi platesc imprumuturile, sa-mi vad copiii mari, sa ies la pensie. Imi voi face probleme despre gasirea fericirii mai tarziu. Atunci cand tot amanam la nesfarsit pentru a doua zi cautarea esentialului, s-ar putea sa descoperim cum viata ne aluneca printre degete fara ca macar sa-i fi simtit adevarata valoare.