despre transmiterea vestilor rele

 Despre transmiterea vestilor rele

O boala grava poate fi o calatorie teribil de singuratica. La maimute, de exemplu, atunci cand pericolul pluteste in aer in preajma lor, se strang in grup si se purica una pe alta cu febrilitate. Acest lucru nu reduce intensitatea primejdiei, insa indeparteaza sentimentul de singuratate. Valorile noastre occidentale, caracterizate de venerarea ideii de rezultate concrete, palpabile, ne pot orbi, insa, nevoia noastra profunda de a simti prezenta semenilor nostri alaturi de noi, in momentele in care ne infruntam cu pericolul si nesiguranta. O prezenta delicata, constanta, pe care sa se poata conta este adesea cel mai frumos dar pe care ni-l pot oferi cei dragi. Nu multi dintre ei cunosc, insa, acest lucru.  

Aveam un prieten foarte bun, medic si el, in Pittsburgh. Ne placea sa reinventam lumea impreuna, in lungi si interminabile discutii, intr-o dimineata, m-am dus la cabinetul sau, pentru a-i impartasi vestea cea rea, referitoare la boala mea. Pe masura ce vorbeam, vedeam cum ii dispare culoarea din obraji. Cu toate acestea, nu lasa sa razbata la suprafata nici o emotie. Ca medic, instinctul ii impunea sa imi recomande imediat un mod de actiune sau sa ma ajute in vreun mod concret sa iau o decizie. Dar eu fusesem deja consultat de oncologi. Nu mai putea sa ma ajute cu nimic in acest sens, incercand cat putea el de mai bine sa ma ajute cu un sfat, mi-a facut cateva recomandari de specialitate, insa nu mi-a spus nimic despre ceea ce simtea ca om, nu ca specialist, despre ceea ce mi se intamplase. 

Mai tarziu, cand ne-am adus aminte de aceasta conversatie, mi-a explicat astfel reactia sa, nu fara o oarecare stanjeneala in glas: N-am stiut ce altceva sa spun... Poate ca tocmai acesta era elementul esential al problemei: sa spui ceva. 

Uneori, imprejurarile ne silesc sa redescoperim puterea prezentei. Dr. David Spiegel mi-a relatat cazul unuia dintre pacientii sai, un director executiv, casatorit, a carui sotie era si ea, la randul ei, director al altei companii. Ambii erau realmente dependenti de adevaratul drog pe care il reprezenta munca in exces. Obisnuiau sa isi urmareasca atent fiecare detaliu al vietii, oricat de mic. Cand s-a imbolnavit, au vorbit pe larg despre optiunile de tratament existente, insa foarte putin despre trairile ei interioare. Intr-o zi, fusese atat de epuizata dupa o sedinta de chimioterapie, incat s-a prabusit pe covorul din sufragerie. Nu se mai putea ridica. Pentru prima data, a izbucnit in plans. Sotul sau isi aminteste: Tot ceea ce-i spuneam, nu facea altceva decat sa inrautateasca lucrurile. Nu stiam ce sa mai fac, asa ca m-am asezat, pur si simplu langa ea pe covor si am inceput si eu sa plang. Am considerat atunci ca sunt un zero absolut, deoarece nu reusisem sa o fac sa se simta mai bine, insa, de fapt, chiar acest lucru a facut-o sa se simta cu adevarat mai bine - momentul in care am incetat sa ma mai straduiesc sa repar lucrurile.

In contextul general al culturii noastre, bazata pe notiunile de control si actiune, simpla calitate de prezenta fizica si-a pierdut foarte mult din valoare. in fata primejdiei sau a suferintei, o voce interioara ne impulsioneaza violent, spunandu-ne: Nu mai sta degeaba. Fa ceva! Cu toate acestea, in unele situatii, ne-ar placea sa le spunem celor dragi noua: Te rog inceteaza sa mai incerci sa faci ceva. Doar stai cuminte, alaturi de mine! Unele persoane chiar reusesc sa gaseasca acele cuvinte pe care ne-am dori atat de mult sa le auzim, ca pacienti. Am intrebat-o odata pe o pacienta care suferise foarte mult pe timpul unui dur tratament pentru cancerul la san de care fusese bolnava, ce anume o sustinuse cel mai mult in toata acea perioada. S-a gandit mult, vreme de cateva zile, pana sa-mi raspunda, scriindu-mi cele de mai jos:

Sotul meu mi-a dat o felicitare, pe la inceputul bolii mele, pe care am prins-o cu o pioneza pe panoul de afisaj de la birou. O citeam frecvent. Pe ea scrie asa:

Deschide aceasta felicitare si tine-o aproape de tine. Acum citeste incet fiecare rand. inauntrul ei, sotul meu scrisese:

Tu esti totul pentru mine – bucuria mea de fiecare dimineata (chiar si in acele dimineti in care nu facem dragoste!), visul meu din miezul zilei, senzual, cald si vesel, fantomatica mea tovarasa din vremea pranzului, incitarea mea, faurita in clipa tarzie a dupa-amiezii; esti bucuria atat de agreabila ce mi-o produce aparitia ta, esti mijlocul mea de a ma elibera de stresul de la serviciu, esti subalterna mea, tovarasa mea de joaca, iubita mea, pe scurt: esti totul pentru mine.

Felicitarea continua: Totul va fi foarte bine, pana la urma. Sub aceste cuvinte, a mai scris: Si voi fi acolo, alaturi de tine, intotdeauna.

A fost alaturi de mine pe timpul fiecarui pas al drumului pe care l-am parcurs. Felicitarea aceea a sa a insemnat foarte mult pentru mine si m-a ghidat pe tot parcursul calatoriei.

De obicei, partea cea mai grea o reprezinta transmiterea vestii persoanelor la care tinem foarte mult. Multi ani de-a randul, mai inainte de a ma afla eu insumi in aceasta situatie, sustinusem conferinte in fata medicilor din spitalul in care lucram, cu tema Cum sa transmitem vesti rele. Am descoperit curand ca exercitiul respectiv era cu mult mai dificil de aplicat decat parea, si asta mai ales cand a fost vorba sa fac acest lucru pe propria mea piele.

De fapt, m-am temut atat de mult de acest moment, incat l-am tot amanat. Eu ma aflam in Pittsburgh, familia mea era la Paris. Urma sa le dau o veste socanta; o lovitura ale carei urme vor trebui sa traiasca in continuare. Mai intai, am vorbit cu cei trei frati ai mei, unul dupa altul. Spre marea mea usurare, acestia au reactionat cu totii intr-o maniera simpla, onesta. Nu au intrat in panica si nu au incercat sa ma linisteasca sau sa ma consoleze, ori sa faca acelasi lucru cu ei insisi, cu vorbe mari, menite sa stearga efectele neplacute ale momentului. N-au spus: Nu-i chiar atat de rau. Ai sa vezi ai sa iesi nevatamat din asta. Cuvinte banale, ce pot parea incurajatoare, insa de care se teme oricine s-ar intreba care i-ar fi sansele de supravietuire, intr-o asemenea situatie. Fratii mei si-au gasit cuvintele potrivite pentru a-si exprima nelinistea sufleteasca in legatura cu ceea ce ma astepta. M-au asigurat, deci, cu toata dragostea, de sprijinul lor, si chiar de acel lucru aveam nevoie, in realitate. 

Cand mi-am sunat parintii pentru a le spune vestea, in ciuda sesiunii de practica in acest sens, pe care o avusesem cu fratii mei, nu aveam nici cea mai mica idee despre modul in care urma sa o fac. Eram eu insumi ingrozit. Mama mea fusese intotdeauna un adevarat bastion de aparare in calea necazurilor. Tatal meu, insa, imbatranise. Il simteam vulnerabil. Desi nu aveam copii, inca, stiam ca, pentru un parinte, vestea despre boala copilului sau poate fi cu mult mai dureroasa decat aflarea aceleiasi vesti despre propria persoana.