vindecarea ranilor trecutului

Abandonul

    Cand a aflat ca valorile care marcau gravitatea cancerului de san de care suferea crescusera ingrijorator, Mary nu a fost surprinsa. Deja de cateva luni, era atat de disperata si deprimata, incat uneori se gandea chiar sa se sinucida. Daca ar fi putut face acest lucru doar corpul ei, ar fi fost inca si mai bine. La cincizeci si cinci de ani tocmai traise experienta iubirii vietii ei, alaturi de un barbat cu douazeci de ani mai tanar. El ii spusese de nenumarate ori ca ea era iubirea vietii lui, ca el nu se putea imagina nici macar o clipa alaturi de altcineva si ca ea il transformase si il implinise, il deschisese catre viata. Mary crezuse in sinceritatea acestei pasiuni, neobisnuita, insa extrem de ferma. Pentru prima data in viata, se abandonase intru totul in fata acestei iubiri blande, protectoare. Timp de sase ani, cat a durat relatia, ea si-a taiat complet orice legatura cu lumea inconjuratoare. Apoi, intr-o zi, Paul a plecat. Multumindu-i pentru tot ceea ce il ajutase sa inteleaga despre el insusi, i-a destanuit ca isi dorea copii si ca isi gasise o alta femeie impreuna cu care isi putea implini noul sau vis. Zguduita de emotie, Mary s-a simtit din nou complet neputincioasa. Pe cand era copil, tatal sau isi abandonase familia si nu-l mai interesase niciodata nimic in legtaura cu ea. Mai tarziu, tanarul sau sot isi gasise o amanta, iar casatoria ei sfarsise in divort. Precum soarecii dr. Martin Seligman, expusi la socuri electrice din fata carora nu puteau fugi, Mary invatase, prin intermediul experientelor de viata prin care fusese silita sa treaca, ca era inutil sa incerce sa se protejeze singura. Sentimentele sale de neajutorare, de inevitabilitate, o condusesera catre ideea de a se sinucide. Poate ca si aceste sentimente au contribuit la cresterea atat de alarmanta a indicatorilor de gravitate ai cancerului de care suferea.

    La Universitatea din Helsinki, Finlanda, dr. Kirsi Lillberg indicase intr-un studiu facut asupra a mai mult de zece mii de femei ca pierderea unei relatii emotionale considerate de mare importanta dubleaza riscul cancerului de san. Despartirile si divorturile dureroase sunt mult mai direct corelate cu cancerul decat moartea unuia dintre soti.37 Pierderea dragostei produce sentimente foarte puternice de neajutorare la multi oameni, facandu-se poate legatura cu alte rani similare primite in copilarie, prin intermediul unor experiente de respingere sau critica.

    Sentimentul de neajutorare poate transforma un eveniment dureros intr-o trauma in toata regula. Acest lucru se intampla foarte adesea cu soldatii care au fost martorii unui razboi. Cele mai teribile amintiri nu sunt acelea ale bataliilor in care au luptat si in vartejul carora au fost prinsi, prin tumultul actiunilor. Cele mai neplacute sunt acelea in care ei se revad in imposibilitatea de a salva un camarad ranit sau cele in care se revad prinsi intr-o cursa fara posibilitatea de a se apara sau de-a lupta, sub ploaia vreunui interminabil bombardament.

    Atunci cand trauma este deosebit de grava si, asa cum s-au petrecut lucrurile si in cazul Mariei, in jurul persoanei respective nu se afla nimeni altcineva care sa o ajute sa treaca peste necazul suferit, caci ea insasi lasase sa se destrame reteaua de prieteni pe care o avusese in trecut, riscul de a contracta o boala creste semnificativ. Un studiu sugereaza faptul ca riscul de a face cancer la san poate fi si de noua ori mai mare la femeile care au avut de-a face cu acest gen de incercari emotionale si psihologice.³⁸ Asadar, in efortul de a tine in frau cancerul, se dovedeste a fi esentiala mai intai combaterea psihologiei sentimentului de neajutorare. In general, starea de doliu si cea de stres post-traumatic sunt asociate in mod clar cu deteriorarea starii de functionare a sistemului imunitar si cu un declin evident al capacitatii optime de reactie a celulelor sangvine albe si a celulelor luptatoare de tip NK.^39,41 inca si mai semnificativ este faptul ca traumele psihologice sunt asociate cu aparitia unei game foarte largi de afectiuni medicale, ce au drept efect reducerea drastica a perioadei de supravietuire dupa un transplant de inima si in mod special dupa contractarea foarte multora dintre tipurile de cancer cunoscute. ^42,43,44,45 Din fericire, traumele pot fi tratate cu terapii de scurta durata, cum ar fi, de exemplu, terapia comportamentala cognitiva sau, asa cum vom vedea in cele ce urmeaza, terapia prin desensibilizarea si reprocesarea miscarilor oculare, pe scurt EMDR (acronim de la Eye Movement Desensitization and Reprocessing – in limba engleza in original – n.trad.)

Sentimentul de neajutorare este unul traumatic in sine

Trauma este termenul folosit pentru a caracteriza socul (sau seria de socuri) care lasa dupa el o urma dureroasa si profunda asupra creierului pacientului. Micile schimbari sau necazuri care se petrec in cursul normal al vietii pot tulbura linistea cuiva pentru cateva zile, insa creierul are capacitatea de a se vindeca. Intocmai ca si in cazul unei mici taieturi, ce se va repara si vindeca fara a lasa in urma nici o cicatrice, creierul poseda si el un mecanism natural de vindecare a ranilor de natura emotionala. Aceste rani nu lasa in urma lor cicatrice de durata, constituind, adesea, chiar stimulente pentru maturizarea ulterioara si dezvoltarea personala.

    In alte cazuri, insa, anumite evenimente sunt atat de dureroase, incat pur si simplu sfasie in profunzime imaginea pe care respectiva persoana o are despre sine sau increderea pe care acei oameni au manifestat-o in lumea inconjuratoare. Acest lucru este valabil in cazul evenimentelor cu un potential foarte ridicat de perturbare a personalitatii, cum ar fi violul sau accidentele grave, ori cele care pun chiar viata in pericol, mergand pana la rupturi ale relatiilor de natura sentimentala. Este si cazul situatiilor intalnite in copilarie, de absenta totala a dragostei sau umilinte repetate, aceasta varsta fiind cea la care majoritatea oamenilor manifesta caracteristici emotionale si psihologice foarte vulnerabile. Asemenea rani tind sa se transforme intr-un fel de abcese psihologice. Creierul tinde sa le izoleze si le inconjura cat mai etans cu putinta; in asemenea cazuri, constiinta individului poate chiar sa nege petrecerea evenimentului. Insa, asa cum o simpla apasare asupra unui abces va indica in mod sigur faptul ca acolo este o zona sensibila, viata poate reaminti cu brutalitate unei persoane despre trecutul sau traumatic, facand-o sa devina brusc constienta de existenta unor rani psihologice inca nevindecate.

    La reactivarea lor, traumele trecutului pot pune stapanire completa asupra functionarii psihice si fizice a individului. Pentru Mary, in momentul in care Paul a parasit-o, amintirile traumatice referitoare la momentele in care a fost parasita, mai intai de tatal sau cu cincizeci de ani in urma si apoi de sotul ei, cu douazeci de ani mai inainte, devin inca o data elementele componente ale realitatii dezolante a prezentului. Ea considera acum ca pur si simplu nu merita sa fie iubita, ca este o inutila, sortita vesnic esecului. Ea se comporta exact ca fetita de odinioara, din copilarie: simte aceeasi tristete, varsa aceleasi lacrimi, in trupul sau se produc aceleasi crampe la stomac si merge atat de departe cu aceasta dedublare incat adopta pana si aceeasi pozitie din momentele de tristete, ea sezand pe jos, cu capul intre umeri si genunchii la gura, cu bratele cuprinzand si imbratisandu-i genunchii.

    In interior, ranile emotionale afecteaza in egala masura procesele vitale profunde. Intocmai precum o leziune a pielii activeaza instantaneu mecanismele de reparare a bresei respective, o rana de natura psihologica va declansa mecanismele de raspuns la factorii de stres: eliberarea de cortizon, adrenalina si factori inflamatori, producand si incetinirea sistemului imunitar. Asa cum releva publicatii ca Nature Cancer Reviews si The Lancet aceste mecanisme psihologice actionate de influenta factorilor de stres pot contribui la dezvoltarea si raspandirea cancerului.

    In orice caz, sentimentul catre care este purtata o persoana, prin actiunea traumelor nevindecate ale trecutului, este unul de falsa senzatie de neajutorare. Desi este posibil sa fi existat in trecut, aceasta neajutorare nu reprezinta in nici un caz o reflectare veridica a prezentului. Astfel, una dintre modalitatile cheie ce se pot aborda in vederea obtinerii succesului terapiei este incercarea de a determina pacientul sa realizeze singur existenta acestei iluzii.