vindecarea starii de neajutorare

In cazul lui Mary, medicul sau a gasit o cale simpla si directa de a-i reaprinde flacara fortelor sale launtrice. Cum ea era ziarista si chiar un autor publicat deja, el a incurajat-o sa astearna in scris povestea pasiunii ei si a devastatorului sau esec. In ciuda depresiei profunde in care se afla, Mary a gasit ca ideea respectiva era incitanta. Astfel, pe masura ce povestea curgea, strecurandu-se printre degetele ce ii alergau pe tastatura calculatorului, ea simtea cum, treptat, viata ii revenea in trup, umplandu-i din nou fiinta de vitalitate. Dupa ce noua sa carte a vazut lumina tiparului, s-a reantors la medicul sau, pentru o noua consultatie. Nu numai ca lasase in urma orice idee de suicid, dar chiar si indicatorii de stare ai bolii sale canceroase se reintorsesera la niste valori perfect normale. Ideea de a avea un obiectiv clar si posibil de atins prin concentrarea atentiei si eforturilor sale fusese elementul care ii conferise lui Mary forta de a renunta la ideea iluzorie a vreunei stari de neajutorare in care s-ar fi aflat, forta de a-si recapata dorinta de a trai. La randul sau, si corpul ei a raspuns pe masura, intorcand situatia generala catre sanatate si recapatandu-si controlul asupra cancerului latent de care suferea. (In mod similar, la Facultatea de Medicina din Auckland, Noua Zeelanda, dr. Keith Petie si colegii sai au demonstrat ca simplul fapt al istorisirii in scris a celor mai dificile momente ale vietii unei persoane, timp de patru zile consecutiv, a crescut capacitatea sistemului sau imunitar, facilitandu-i crearea de anticorpi care sa reactioneze la un vaccin de hepatita. Pentru Mary, faptul de a se fi dedicat scrisului i-a furnizat o sursa vitala de energie, un fel de forta a vietii insasi. In cazul altor persoane, acelasi efect ar putea fi obtinut prin planificarea unei mult visate calatorii, prin construirea unei case de vis sau, pur si simplu printr-o implicare mai mare in viata familiei si a prietenilor. Cheia sta in capacitatea de a face ca aceasta activitate sa fie bogata in semnificatii pentru individul respectiv si capabila sa il aduca intr-un contact mai strans cu propria sa forta vitala.
Pentru mine, totul a inceput cu privirea unui prieten. Dupa recidiva cancerului si, in mod logic, lungul an de chimioterapie care a urmat, chiar si eu incepusem sa-mi pierd drumul drept in viata. Am fost nevoit sa ma opresc din activitatea de cercetare, de vreme ce nu mai aveam forta fizica necesara pentru a-mi conduce departamentul de psihiatrie si centrul pentru medicina integrativa din cadrul universitatii, si nici macar pentru a continua sa-mi consult pacientii. In ceea ce priveste viata mea personala, Anna si cu mine deja nu ne mai intelegeam in legatura cu nimic din ceea ce tinea de cresterea fiului nostru. Tensiunea generata de aceste disensiuni era atat de mare incat ea a fost de acord, in final, sa mergem chiar si la cateva sedinte de terapie pentru cupluri. Nu reuseam deloc sa izbandim in eforturile noastre de a ne mai salva casnicia, in parte poate si datorita stresului provocat de boala de care sufeream, care facea, realmente, dificila orice incercare de a da si de a primi. Vedeam cu ochii mei cum imi pierd sotia, familia, munca si sanatatea, toate in acelasi timp. Imi puteam simti viata alunecandu-mi printre maini. Imi era teama ca orice beneficiu pe care mi l-ar fi putut aduce tratamentele pe care le urmam era in pericol de a fi compromis de stresul de care era plina viata mea, cea atat de zdruncinata. Acesta este momentul in care l-am intalnit pe Michael Lerner.
    Michael nu este medic. Este sociolog si psihoterapeut. Conduce si cateva organizatii neguvernamentale. Este fost profesor de sociologie la Universitatea Yale, fondator al Centrului Comunitar pentru Studiul Cancerului, California, si autorul unei lucrari foarte importante referitoare la diferite abordari in domeniul tratamentului cancerului. A intrat in randul marilor ganditori americani prin analiza legaturii existente intre medicina si individ in lumea moderna. In opera sa, prezinta rezultatele studiilor facute in urma intalnirii a sute de pacienti in cabinetele sale de tratament si a castigat un bagaj considerabil de cunostinte in urma experientelor traite.
    Cand l-am intalnit, mi-a adresat cateva intrebari cheie. In loc sa se concentreze asupra a ceea ce nu mergea bine in viata mea, m-a facut sa vorbesc, mai degraba, despre ceea ce imi dadea cea mai mare satisfactie. De exemplu, care era pentru mine muzica vietii pe care as fi vrut sa dansez? Care era acel cantec – unic, personal – pe care as fi vrut sa fiu sigur ca macar odata in viata l-am cantat? Auzind aceste intrebari, care erau atat directe cat si pline de tact, mi-am simtit inima batand putin mai rapid. Am raspuns dupa o oarecare ezitare si am vorbit si despre un proiect la care ma gandisem – si, de asemenea, despre teama ca acest proiect ar putea sa ramana numai un vis prea indraznet. I-am spus ca, uneori, ma vad scriind o carte despre ceea ce am invatat in calitate de om de stiinta, de neurolog, care foloseste metode naturiste pentru a trata depresia si nelinistea. Insa, nu scrisesem niciodata o carte, iar aceasta ambitie parea mai presus de puterile mele, in special luand in considerare starea mea de oboseala generalizata, din acel moment. Ridicandu-mi ochii din pamant, i-am zarit privirea  fixata asupra mea. Parea fericit. Gasise ceea ce cauta. Mi-a spus asa: David, nu stiu ce altceva ar trebui sa mai faci in viata, insa stiu sigur ca trebuie sa scrii acea carte. La scurt timp dupa aceea, purtand in inima vorbele si surasul lui Michael, am inceput sa scriu si, intocmai asa cum s-a intamplat si cu Mary, mi-am gasit si eu drumul de intoarcere. Ca un saman, Michael a reusit sa reaprinda mica flacara a vietii care, cu numai cateva luni mai devreme, incepuse paleasca in mine.

Vindecarea starii de neajutorare

    La fel ca orice psihiatru, si eu cunosteam foarte bine problemele sindromului caracteristic stresului post traumatic si tin minte ca sufeream foarte mult, deoarece majoritatea tratamentelor cunoscute aveau un efect aproape nesemnificativ. Chiar si medicamentele, care trebuie sa fie prescrise pe termen lung daca se doreste ca ele sa fie de vreun ajutor, nu fac altceva decat sa reduca, de obicei, simptomele cu o treime sau, maximum, la jumatate. Ca urmare, am fost extrem de sceptic cand am auzit de existenta unor alte metode de tratament, care nu apartineau farmacologiei si promiteau sa inlature, la marea majoritate a pacientilor, simptomele relationate cu unele dintre cele mai dureroase experiente ale vietii lor. Si, adesea, in numai cateva saptamani. Unele studii raportau chiar existenta unei proportii a raspunsului pozitiv inregistrat de 80% (ceea ce este comparabil cu rezultatele obtinute de catre antibiotice in tratarea pneumoniei, la pacientii spitalizati).
    La putin timp dupa terminarea pregatirii mele in domeniul tratarii traumelor psihologice, am inceput sa ofer acelasi tratament, in mod aproape sistematic, pacientilor bolnavi de cancer (terapia pe care am gasit-o ca fiind cea mai de ajutor si cea mai usor de acceptat din partea pacientilor a fost EDMR (Eye Movement Desensitization and Reprocessing) care foloseste miscari ale ochilor comparabile cu acelea care au loc in mod spontan, pe timpul starior specifice atoniei corpului sau paraliziei somnului. Le-am cerut sa faca o lista cu zece dintre cele mai dureroase evenimente din viata lor. Am vazut aceste evenimente actionand ca niste suruburi: strangand cu putere o placa mare de metal ce le strivea dorinta de a trai. Desurubate una cate una, pacientii puteau fi adesea treziti pentru a urma un mod de viata total diferit de cel trecut. O data eliberati de povara pe care fusesera siliti sa o poarte in spinare, ei se simteau capabili sa priveasca totul in jurul lor intr-o alta maniera. Desi usurarea pacientilor de durerea produsa de trauma nu este considerata ca un tratament pentru cancer, ofera posibilitatea, adesea, mecanismelor naturale de aparare ale corpului posibilitatea sa isi recapete fortele, lucru care poate fi de ajutor in lupta impotriva bolii.