analize medicale - generalitati

 Vom aborda cateva probleme, legate de ceea ce se numeste in mod obisnuit, intr-un singur cuvant analizele. Este vorba de acele tehnici sau metode stiintifice cu ajutorul carora se prelungesc simturile medicului si se patrunde in intimitatea unor fenomene ale organismului in scopul stabilirii sau precizarii diagnosticului, implicit al instituirii tratamentului cel mai eficace. Nazuinta omului de a cunoaste tainele propriei sale fiinte dateaza de milenii. Dupa un drum lung si anevoios, stiinta si tehnica puse in slujba omului ne-au adus la conceptia actuala asupra cercetarii bolnavului cu ajutorul laboratorului. Avem astazi posibilitatea de a cunoaste structura intima si functiile fiecarui organ in parte, schimbarile cele mai mici ale compozitiei sangelui, de a privi direct,pe viu, inauntrul unor organe cavitare (stomac, bronhii), prin tehnica endoscopiei. Fiecare metoda de explorare luata in parte furnizeaza doar imagini fragmentare, simple pietre de temelie, pe care numai competenta medicului le poate alege, valorifica si fixa la locul cuvenit, pentru a fundamenta un diagnostic sau tratament. Staruie printre unii bolnavi o anumita atractie fata de analize, asteptandu-se de la ele adevarate acte de revelatie, cu totul straine stiintei. Aceasta datorita ignorarii de catre marele public a scopului si posibilitatilor reale ale analizelor, indicatiei lor juste, valorii sau uneori relativitatii rezultatelor. In scopul unei cunoasteri mai bune a problemei analizelor si al definirii pozitiei utile a bolnavului fata de ele, vom trece in revista posibilitatile actuale ale laboratorului.
INTR-UN LABORATOR
Patrunzand intr-un laborator medical modern vom constata in primul rand ca aici si-au dat intalnire felurite ramuri ale stiintei si tehnicii: chimia, bacteriologia, virusologia, biologia, fizica cu diversele ei domenii (optica, mecanica, electricitate, acustica, spectroscopie, radioactivitate) fi chiar matematica, in ale carei formule precise sunt cuprinse astazi mereu mai multe fenomene biologice. Toate la un loc permit cercetarea organismului , surprins in insasi dinamica lui, prin posibilitatea de a studia structura unor organe prin biopsie; functiile unor organe, sisteme sau aparate; concentratia unor substante normal secretate sau produse in organism (uree, acid uric, colesterina, glucoza etc. ; prezenta unor substante straine organismului, incidental patrunse sau formate; numarul si felul elementelor celulare din sange sau din alte lichide ale organismului(urina, bila)etc, speciile de baterii sau virusuri patrunse in organism,curentii electrici produsi prin functionarea unor organe (inima,creier),circulatia sangelui sau a impulsurilor nervoase.
In ultimii ani, tehnica laboratorului s-a imbogatit prin diversitatea larga a instrumentarului, prin punerea la punct a unor micrometode de analiza(dozari de substante, in cantitati foarte mici de produs biologic)si prin unele mijloace automatizate de lucru ce scurteaza subtantial durata de executare a unor analize.
ANALIZE UZUALE
Din numarul extrem de mare al analizelor de laborator utilizate in stadiul actual al stiintei, vom alege in expunerea noastra pe cele mai uzuale, mai accesibile intelegerii publicului.
Hemograma este o analiza prin care se realizeaza numaratoarea elementelor celulare ale sangelui. In afara cazurilor cu caracter de urgenta, hemograma se practica in primele ore ale diminetii, la bolnavul nemancat si nebaut de 12 ore, de asemenea fara sa fi fumat. Recoltarea sangelui se face la laborator, dar pentru bolnavii nedeplasabili se poate face si la pat (in spital sau la domiciliu). Se recolteaza sangele cu ajutorul unei pipete, din pulpa unui deget al mainii, dupa prealabila dezinfectie si intepare cu un ac sterilizat prin fierbere. Rezultatul hemogramei se exprima prin numarul de globule aflate intr-un milimetru cub de sange. In mod normal se gasesc intre 4 si 5 milioane hematii, 5 000-8 000 leucocite si 200 000-300 000 trombocite. Se adauga pe buletin procentajul de hemoglobina si proportiile diverselor tipuri de globule albe. Prin numaratoare se poate cunoaste procesul de formare a globulelor la nivelul maduvei osoase si modificarile patologice ale acestui proces in cursul anemiilor, diverselor infectii, hemoragiilor, bolii canceroase etc. Citirea si mai ales interpretarea hemogramei constituie un act complex si de raspundere, care depaseste posibilitatile celui ce nu poseda o pregatire medicala. In afara factorilor de boala, hemograma poate fi influentata de mici defectiuni de tehnica, de temperatura exterioara, starea sistemului nervos, activitatea musculara. Astazi, alaturi de numaratoarea globulelor, se foloseste determinarea hematocritului, prin care se stabileste procentual volumul hematiilor intr-o masa de sange (normal, valori intre 40 si 47%).
Medulograma. In cazul unor anemii grave, leucemii sau hemograme neconcludente este necesara explorarea directa a maduvei osoase (locul de formare a globulelor rosii si albe) la nivelul sternului, printr-o punctie executata cu un ac special. Tehnica este simpla, putin dureroasa, punctia fiind precedata de o anestezie cu novocaina. Rezultatul ei, medulograma, impune cunostinte aprofundate In vederea interpretarii.
Determinarea timpilor de coagulare si de sangerare. Un important proces fiziologic este cel al coagularii sangelui, proces de care depind oprirea unei hemoragii, vindecarea unei plagi, ca si prevenirea unor hemoragii spontane. Factorii sanguini care intervin in mecanismul coagularii sunt numerosi, iar laboratorul modern permite, in buna parte, determinarea lor. Cea mai simpla si rapida metoda, realizabila chiar la patul bolnavului, este determinarea timpilor de coagulare si de sangerare. Pentru timpul de coagulare se pune pe o lama de sticla o picatura de sange, recoltata din pulpa degetului si se urmareste in minute timpul necesar coagularii ei (normal 8-10 minute). Timpul de sangerare se determina prin inteparea lobului urechii si cronometrarea timpului necesar opririi spontane a sangelui. Aceste doua analize au valoare orientativa pentru medic, fie in vederea stabilirii tratamentului unei hemoragii sau in pregatirea preoperatorie a bolnavului, fie pentru extinderea cercetarii de laborator, in cazul unor tulburari mai grave.
Plasma sanguina este o solutie si o suspensie de diverse substante, provenite din functionarea normala sau patologica a diferitelor organe. Existenta lor este subordonata in parte posibilitatilor de eliminare ale organismului (rinichi, piele, plamani, intestin). Prin tehnici de laborator se determina prezenta si concentratia unora dintre aceste substante, mai frecvent cercetate fiind calciul, fierul, clorul, proteinele cu diversele lor componente, ureea si acidul uric ca martori ai bunei functionari a rinichilor, colesterolul legat de unele boli de ficat sau ateroscleroza, glucoza pentru diagnosticul diabetului, bilirubina in bolile ficatului. Recoltarea sangelui se face de obicei dimineata, pe nemancate, cu o seringa sterila, uscata. Se extrag 5-20 ml sange, care se depun intr-o eprubeta, uneori in prezenta unei substante anticoagulante. Riscul anemierii prin prelevarea sangelui, invocat de bolnavii mai emotivi, este total inexistent. Cei 10- 20 ml sange constituie abia 1/250- 1/500 din sangele total, iar refacerea lor nu constituie nici o problema pentru maduva oaselor.
Hemocultura este indicata in cazurile in care banuim prezenta unui agent microbian in sangele bolnavului. Aceasta consta in prelevarea a 10-20 ml sange, in conditii de perfecta sterilitate, in vase continand un mediu nutritiv pentru microbi. Se urmaresc dezvoltarea rapida a acestora in conditii favorabile de temperatura, recunoasterea lor la microscop sau prin alte determinari speciale. Hernocultura se practica in general bolnavilor a caror stare impune spitalizarea si are o importanta valoare orientativa in eventuala alegere a antibioticelor pentru tratament, dupa rezultatul antibiogramei.
Dozarea aciditatii stomacale este o importanta si utila analiza, primita cu anumita rezerva de unii bolnavi. Rolul ei in precizarea diagnosticului si tratamentului este cu atat mai mare, cu cat nu poate fi inlocuita prin nici o alta analiza. Recoltarea sucului gastric se face dimineata, la bolnavul care nu a mancat, nu a baut si nu a fumat de 12 ore. Tubul subtire de cauciuc, prevazut la capat cu o bila metalica perforata, este introdus prin gura sau nas si, prin cateva miscari de inghitire (foarte simple la persoanele cu nervii echilibrati), ajunge in stomac. Se extrage cu o seringa lichidul existent aici, apoi se provoaca secretia stomacului fie prin introducerea unei solutii slabe de alcool, fie printr-o injectie cu histamina. Se continua extragerea lichidului la fiecare 15 minute, timp de o ora si jumatate pana la doua ore, dupa care se dozeaza acidul clorhidric in fiecare esantion.
Interpretarea chimismului gastric se face in functie de calitatile de suc gastric extrase la fiecare proba, de concentratia acidului clorhidric, precum si de variatia acestei concentratii in extragerile succesive.
Tubajul duodenal consta in introducerea aceleiasi sonde ca pentru chimismul gastric, in duodenal, prin culcarea bolnavului pe partea dreapta. Tubul , inghitit incet, trece in continuare prin pilor si ajunge in a doua portiune a duodenului, de unde se recolteaza bila. Lichidul obtinut este analizat din punctul de vedere al aspectului, cantitatii,ritmului de eliminare, continului chimic, microbian, parazitologic si celular.
Radioscopia gastro-intestinala este o cercetare extrem de solicitata de bolnavi. Exista credinta in posibilitatile nelimitate ale acesteia, in precizarea oricarei suferinte abdominale. Valoarea examenului radiologic este intradevar foarte mare, totusi limitata la anumite boli, de obicei cronice (gastrite, ulcere, tumori, unele colite etc). In rest, examenul radiologic poate fi negativ, cu toate suferintele reale ale bolnavului.
Radioscopia se realizeaza prin introducerea in tubul digestiv, fie pe cale bucala, fie prin clisma, a unei substante opace la razele X (sulfatul de bariu). Medicul urmareste pe ecranul aparatului radiologic forma, dimensiunile, pozitia, aspectul si miscarile organelor cercetate, rezultatul ramanand a fi obligatoriu interpretat prin prisma simptomelor clinice subiective si obiective ale bolnavului.
Gastroscopia este o metoda mai noua in cercetarea stomacului, prin explorarea vizuala a cavitatii sale, cu ajutorul unui tub metalic prevazut cu un sistem optic. Metoda se practica numai acolo unde alte procedee n-au dat rezultat, tinand insa seama ca chiar cu gastroscopul nu putem explora decat portiuni restranse ale mucoasei stomacului. La nevoie, o data cu efectuarea gastroscopiei, se pot extrage mici fragmente de mucoasa, in vederea cercetarii lor la microscop.
Rectoscopia realizeaza aceeasi modalitate de explorare vizuala la nivelul rectului, adica al ultimilor 25-30 centimetri de intestin gros. Este un examen relativ simplu, dar bogat in formatii asupra organului cercetat permitand si prelevari de mucoasa, fecale sau secretii, in vederea unor analize complementare.
O analiza frecvent efectuata este cea a fecalelor. Modul de pregatire si recoltare difera dupa scopul urmarit. Pentru diagnosticul viermilor intestinali, recoltarea fecalelor se face de preferat dimineata, uneori dupa administrarea de cu seara a unui laxativ. Cu ajutorul unui betisor se culeg cateva mici fragmente din diferitele parti ale scaunului, introducandu-le intr-o cutie curata de sticla sau material plastic, care sa se inchida bine. Transportul la laborator se face in cel mai scurt timp. Un rezultat pozitiv (descoperirea oualor diferitelor specii de viermi) este totdeauna concludent si este urmat de tratamentul specific; in schimb, in caz de rezultat negativ, este bine sa se repete de 2-3 ori analiza, inainte de a infirma prezenta viermilor intestinali.
Coprocultura se practica in vederea depistarii unor infectii intestinale acute sau cronice. Ea consta in recoltarea fecalelor in vase sterile, direct sau cu ajutorul rectoscopului. Bolnavilor cronici sau celor fara simptome evidente li se administreaza in prealabil un purgativ (sare amara). Prin aceasta metoda se pot descoperi microbii febrei tifoide, ai dizenteriei, ai toxiinfectiilor alimentare etc, permitandu-se marea masurilor potrivite pentru evitarea imprastierii microbilor in colectivitate.
Proba de digestie este mai putin cunoscuta publicului. Este vorba despre cercetarea in fecale a reziduurilor provenite din digestia diverselor alimente. Analiza este precedata de o pregatire de 2-3 zile, prin administrarea unui regim special cuprinzand toti factorii alimentari (mai ales paine, cartofi, oua, carne de vita, lapte, unt). Fecalele se aduc in cel mai scurt timp la laborator, protejate impotriva caldurii in timpul verii. Proba se amana in caz de diaree. Valoarea ei diagnostica este mare in insuficientele secretoare stomacale, hepatice, pancreatice.
Reactiile de disproteinemie. Ficatul, importanta glanda anexa a aparatului digestiv, ofera si el variate posibilitati de cercetare prin examene de laborator. Ne vom ocupa, in primul rand, de mult solicitatele probe hepatice, corect denumite reactii de disproteinemie. Ele nu constituie o analiza specific hepatica, ci doar punerea in evidenta a rasunetului unor boli de ficat, dar si a altor boli, asupra proteinelor din sange. Cele mai utilizate reactii de disproteinemie sunt: Gross, Takata-Ara, timol, sulfat de zinc (testul Kunkel).
In diagnosticul bolilor de ficat o valoare deosebita prezinta si dozarea transaminazelor. Cresterea concentratiei acestora in sange constituie un semn important in diagnosticul precoce al hepatitelor acute, ca si in depistarea perioadelor de evolutie a bolii in stadiul cronic. Cresterea lor reprezinta de asemenea un ajutor pretios in stabilirea diagnosticului de infarct miocardic. Recoltarea sangelui se face dimineata, pe nemancate. Pentru ca rezultatul analizei sa nu fie alterat este utila precautia ca in seara precedenta sa nu se consume alimente grase.
O metoda sensibila si fidela in cercetarea functiilor hepatice o reprezinta testul cu bromsulfonftaleina. Substanta se injecteaza intravenos, dupa care se urmareste la 3 minute si 45 de minute concentratia ei in sange. Interpretarea rezultatelor trebuie facuta cu multa judiciozitate, tinand seama de faptul ca fiecare dintre reactii prezinta o anumita semnificatie, unele fiind subordonate proceselor acute, altele proceselor cronice de imbolnavire. Este un domeniu in care bolnavul nu este bine sa se aventureze singur pentru ca poate sa traga concluzii gresite.
Electroforeza proteinelor serice este un procedeu de laborator prin care, cu ajutorul curentului electric, se realizeaza o separare fractionata a acestor substante, ca si determinarea lor procentuala si absoluta (gravimetrica). Variatiile in plus sau in minus ale albuminelor si globulinelor si raportul dintre ele ofera semnificatii interesante in bolile ficatului, dar si in cele ale rinichiului sau sangelui.
Punctia biopsie hepatica este o metoda de investigatie destul de recent intrata in uz. Se practica numai in cazuri relativ rare si consta in recoltarea unui mic fragment de tesut hepatic cu ajutorul unui ac special (trocar) introdus in ficat, dupa o prealabila anestezie cu novocaina, printr-un spatiu intercostal sau pe sub marginea coastelor. Mica operatie impune spitalizarea bolnavului, pentru pregatirea si supravegherea sa in continuare.
Examenul microscopic al fragmentului de tesut hepatic este valoros in boIile ce cuprind organul in intregime (hepatite cronice, ciroze) si putin concludent in cazul unor procese localizate (tumori).In aceste cazuri poate fi folosita laparoscopia. Este vorba de introducerea prin peretele abdominal a unui instrument optic tubular, care permite cercetarea vizuala a ficatului si veziculei biliare. Prin intermediul laparoscopului se pot recolta fragmente de tesut hepatic din zonele considerate suspecte.
Pentru investigarea cailor biliare (colecist, canal cistic, coledoc) se folosesc in general doua metode binecunoscute: tubajul duodenal si colecistografia.
Colecistografia consta in radiografierea regiunii colecistului (veziculei biliare), dupa prealabila introducere, pe cale injectabila sau pe gura, a unei substante care se concentreaza in caile biliare, facandu-le opace la razele Rontgen. Pregatirea in vederea colecistografiei, destul de minutioasa, este indicata bolnavului, de la caz la caz, de catre medicul radiolog. Colecistografia este utila in depistarea unor calculi biliari, tumori sau tulburari de contractie ale cailor biliare.
Scintigrama. In ultimii ani, izotopii radioactivi au deschis noi posibilitati de cercetare a ficatului. Se injecteaza in organism o substanta cu afinitate speciala pentru ficat, continand un element radioactiv. Inregistrand radioactivitatea castigata de ficat pe intreaga lui suprafata se obtine scintigrama. Eventualele neomogenitati ale imaginii pun in evidenta tumori, chisturi, abcese ale ficatului, greu de depistat prin alte mijloace.
Analiza de urina, aparent binecunoscuta de profani, ascunde destule secrete. Recoltarea urinii se face fie simplu, dimineata la prima urinare, fie, in cazuri prescrise de medic, prin colectarea ei timp de 24 de ore. In ambele cazuri, urina se trimite laboratorului in sticle curate. Exista o serie de factori posibili de eroare: prezenta in urina a unor produse chimice ca piramidonul, antipirina, fenacetina si antibioticele, iar la femeie, sangele si produsele albuminoase, prin recoltarea urinii in perioada menstruala sau imediat dupa aceasta, ca si in cazul existentei unor secretii genitale abundente. Se va urmari evitarea acestor cauze de falsificare a rezultatului, prin inlaturarea lor in zilele ce preced analiza sau recoltarea urinii cu sonda.
Urocultura se practica in cazul unor infectii ale cailor urinare. Ea consta in recoltarea urinii cu instrumente si in vase sterile, urmata de anumite prelucrari care permit descoperirea microbilor in cauza.
Puterea de dilutie si de concentratie a rinichilor este o proba de mare interes in anumite cazuri de boala (nefrite) si exprima capacitatea de functionare a rinichilor. Un rinichi este cu atat mai sanatos, cu cat, in fata excesului sau a lipsei de apa in organism, se poate adapta, eliminand o urina mai diluata sau mai concentrata. Cu cat capacitatea de variatie a densitatii este mai scazuta, cu atat si capacitatea functionala a rinichilor este mai compromisa. Pregatirea bolnavului pentru aceasta proba se face numai sub supraveghere medicala.
Nefrograma izotopica ofera posibilitatea determinarii concomitente si comparative a valorilor functionale ale celor doi rinichi. Se introduce pe cale intravenoasa o substanta continand iod radioactiv, care se elimina aproape exclusiv prin rinichi. Se inregistreaza separat radioactivitatea fiecarui rinichi, ca si evolutia ei in timp.
Explorarea cailor urinare se completeaza prin mijloace radiologice, folosindu-se substante opace la razele Rontgen, care se introduc fie intravenos, fie prin sondaj. Pregatirea bolnavului in vederea acestor examene impune o cat mai completa evacuare a fecalelor si gazelor din intestin prin purgative, clisme sau carbune absorbant.
Cistoscopia consta in explorarea vizuala directa, cu ajutorul unui instrument optic (cistoscop), a vezicii urinare. Dupa introducerea cistoscopului se evacueaza urina si se injecteaza in vezica un lichid transparent, care nu deranjeaza cu nimic vizibilitatea dar tine destinsi peretii vezicii. Prin aceasta metoda se pot descoperi leziuni inflamatoare sau tumorale ale peretilor, prezenta unor calculi sau corpi straini, modul de functionare ritmica a celor doua uretere (eliminarea in jeturi a unei substante colorate care a fost injectata intravenos cu cateva minute inainte). Cu ajutorul cistoscopiei se pot introduce substante de contrast in aparatul urinar (de jos in sus), in vederea examenului radiologie.
Examenul radiologic al plamanului, desi de mult intrat in uz, este inca inteles ca un vede tot al cavitatii toracice. In realitate, si in acest domeniu, radiologia are posibilitati limitate de investigatie, fiind vizibile radiologie numai leziunile ce privesc tesutul pulmonar propriu-zis (congestii, pneumonii, tumori, leziuni tuberculoase, chisturi, abcese) si cele ce afecteaza foita de invelis a plamanului, pleura (ingrosari pleurale si pleurezii). Frecventele bronsite si traheite nu sunt vizibile radiologie decat in cazul unor complicatii. Numai asocierea examenului clinic direct al plamanului cu rezultatul examenului radiologic poate crea o baza pentru stabilirea unui diagnostic corect.
Bronhoscopia. Pentru examenul intern al traheei si bronhiilor se foloseste astazi bronhoscopul, aparat cu aceleasi principii de functionare ca si gastroscopul. Cu ajutorul lui se pot preciza sediul si natura unor leziuni ale cailor respiratorii, se pot recolta fragmente de mucoasa, se pot introduce medicamente cu actiune directa. Acest procedeu se practica numai in sectii de specialitate si numai in cazuri cu indicatii bine precizate.
Electrocardiografia. Este vorba de inregistrarea pe o pelicula anume, sub forma unei curbe, a curentilor electrici determinati de contractia ritmica a muschiului inimii. Din modificarile de ritm, forma sau amplitudine ale curbei electrice, se pot trage concluzii asupra starii si modului de functionare a muschiului cardiac si vaselor sale hranitoare (arterele coronariene). Electrocardiograma fiind utila numai in anumite boli ale inimii trebuie precedata de examenul clinic al bolnavului.
Cateterismul cardiac este o metoda mai noua de cercetare a inimii. El consta in introducerea, prin intermediul unei vene, a unui tub subtire pana intr-una din cavitatile inimii si inregistrarea cu ajutorul lui a presiunilor interioare, a circulatiei sangelui, a continutului in oxigen sau bioxid de carbon. Se foloseste numai in anumite boli ale inimii.
Viteza de sedimentare, fara a fi o analiza specifica a bolii reumatice, exprima dezechilibrul diversilor factori sanguini, provocat de o multitudine de boli in evolutie, printre care si boala reumatismala. O viteza de sedimentare crescuta nu impune obligatoriu diagnosticul de reumatism, dupa cum o viteza de sedimentare normala nu exclude existenta unui reumatism (in faza de acalmie). Pentru aceasta analiza, sangele se recolteaza dimineata, pe nemancate, intr-o seringa in care se adauga o substanta ce impiedica coagularea.
Determinarea antistreptolizinei O serveste la recunoasterea unei infectii cu streptococi in plina activitate, infectie care sta de cele mai deseori la originea unui reumatism. Examenul lichidului cefalorahidian.
In bolile sistemului nervos se solicita deseori examenul lichidului cefalorahidian. Acest lichid, in cantitate normala de circa 130 ml, invaluie creierul si maduva spinarii. Aspectul, cantitatea si continutul lui pot suferi modificari caracteristice in unele boli ale sistemului nervos. Extragerea se face prin punctionarea canalului rahidian, fie in regiunea lombara (la sale), fie in regiunea suboccipitala (la ceafa), caz in care nu mai este necesara spitalizarea.
Diagnosticul precoce al cancerului cu contributia laboratorului isi gaseste realizarea in masura in care bolnavul apeleaza la medic de indata ce observa aparitia unei leziuni sau tulburari fara cauza precisa si fara tendinta spontana la vindecare. Controlul preventiv oncologic, practicat la noi in tara, reuseste sa descopere multe din leziunile canceroase incipiente.
O metoda de diagnostic, utilizabila astazi aproape pentru toate organele, este biopsia, adica recoltarea unui fragment pentru examen microscopic. Prelevarea este simpla pentru regiunile de suprafata, iar in cazul unor organe profunde se practica punctia-biopsie, care consta in patrunderea, cu ajutorul unor acetrocare sau aparate endoscopice, in interioul organelor respective(in stomac, bronhii, vezica urinara sau in abdomen pentru ficat si splina), urmata de prelevarea fragmentului.
Izotopii in laborator. Descoperirea izotopilor radioactivi da posibilitatea studierii unor organe sau functii pe viu. Se folosesc substante atrase cu precadere de anumite organe (iodul de catre tiroida) sau care se elimina pe cai preferentiale (rozul Bengal prin caile biliare), care vehiculeaza izotopii, si se urmareste circulatia lor cu aparate detectoare ale radiatiilor. In felul acesta s-a reusit investigarea mai larga a bolilor tiroidei, ficatului si rinichilor, a circulatiei sangelui, a metabolismului unor substante din organism (fier, proteine etc), a absorbtiei intestinale, a vietii globulelor rosii.
Antibiograma. Utilizarea tot mai larga a antibioticelor necesita, in numeroase cazuri, determinarea sensibilitatii microbilor fata de felurite preparate. Pentru realizarea antibiogramei se izoleaza din sangele, puroiul sau secretiile bolnavului microbul in cauza si se pune in contact cu diverse antibiotice, urmarindu-se gradul de distrugere a coloniilor microbiene. Rezultatul antibiogramei are caracter orientativ si nu absolut pentru medic, tinand seama de faptul ca, in organismul viu, comportamentul microbilor poate fi altul decat in eprubeta.