organismul, un tot unitar

Intreaga fiinta umana deriva dintr-o celula initiala, unica, celula din a carei multiplicare si dezvoltare diferentiata se realizeaza corpul omului atat de complex in alcatuirea si in functiile sale.
Complexitatea corpului omenesc ne impresioneaza cand facem studiul sau analitic; dar aceasta complexitate este mult mai impresionanta cand consideram organismul in intregime ca o fiinta esential una. Sa ne oprim doar la cateva aspecte.
Organele, sistemele si aparatele corpului omenesc au o delimitare precisa anatomica: asezare, forma, si dimensiuni, intindere, raporturi. La aceste limite anatomice nu le corespund insa si limite fiziologice. Tiroida de pilda nu se limiteaza numai la suprafata si spatiul pe care-l ocupa; ea se extinde in activitatea intregului organism prin substantele pe care le secreta in mediul intern. La randul ei, functia tiroidei este influentata de totalitatea celorlalte functii ale organismului. Prin urmare, unitatea corpului nu consta atat in suma partilor sale, cat in coordonarea tuturor functiilor sale. Aceasta coordonare, prin care organismul isi realizeaza functiile ca un tot unitar, este asigurata de mediul intern (coordonare umorala) si de sistemul nervos (coordonare nervoasa).
Coordonarea umorala. Fiecare organ produce in timpul functionarii sale anumite substante pe care le trimite, prin mediul intern al organismului (sange, limfa sau lichid interstitial), la celelalte tesuturi si organe, influentandu-le functionarea. Un exemplu tipic sunt hormonii produsi de glandele cu secretie interna, pe care sangele ii duce in tot organismul. Hormonii se gasesc in cantitate infima in sange, insa influenteaza in mare masura reactiile fermentative, procesele de sinteza si de degradare din organism.
Coordonarea nervoasa este realizata prin activitatea sistemului nervos. Terminatiile nervoase care ajung pana la periferia organismului leaga intre ele diferite organe prin intermediul sistemului nervos central; acesta, primind stiri de la fiecare organ despre starea functionarii lor, determina, prin calitatea impulsurilor pe care le trimite, un anumit ritm si nivel de functionare a organelor si aparatelor din organism. De exemplu inima este inervata de fibre nervoase simpatice, care accelereaza ritmul contractiilor cardiace si le mareste intensitatea, si de fibre nervoase parasimpatice, care au o actiune antagonista, constand in incetinirea ritmului contractiilor cardiace si scaderea intensitatii lor. In mod normal functia acestor nervi este coordonata incat inima sa aiba contractii cu frecventa si intensitate normale; anumite impulsuri asupra centrilor nervosi respectivi, cum ar fi cele transmise de la scoarta cerebrala in diferite stari emotionale (frica, manie, bucurie), pot determina o modificare, uneori foarte marcata, a intensitatii contractiilor cardiace.
Coordonarea functionala pe cale nervoasa se realizeaza repede, insa este de scurta durata; coordonarea pe cale umorala se face lent, dar efectele sunt de mai lunga durata. Intre coordonarea nervoasa si cea umorala exista o stransa legatura si-pana la un anumit punct-o intima interdependenta.
Conceptia despre organism ca un tot unitar sta astazi la baza practicii medicale. Aceasta conceptie ne permite sa vedem organismul uman integral si in interdependenta cu mediul extern, fizic si social. Starea de sanatate si starea de boala nu pot fi localizate numai la nivelul unui tesut, organ sau aparat, ci ele apartin intregului organism. Fiinta umana, care are o rezistenta naturala si poate sa faca fata unor conditii grele de mediu, este capabila de eforturi fizice si nervoase deosebite si poate lupta impotriva agresiunilor.
Aceste capacitati ale fiintei umane deriva din modul in care la un moment dat organismul se poate adapta la conditiile mediului ambiant. Reactiile organismului la diferite excitatii si conditii de mediu sunt grupate in notiunile de reactivitate si teren. Pentru fiecare specie animala, inclusiv omul, reactivitatea si terenul reprezinta rezultatul dezvoltarii sale, fiind un produs al calitatilor ereditare acumulate in cursul formarii speciei respective si al adaptarii la mediul ambiant; pentru om se adauga, la mecanismele reactivitatii, activitatea sa nervoasa superioara si situatia lui de fiinta sociala. Omul a adaugat la mecanismele biologice automate de mentinere a echilibrului sau organic, antrenamentul constient, precum si diferite metode si mijloace pentru corectarea unor insuficiente ale mediului extern sau ale organismului sau.
Medicina poate influenta in sens favorabil o serie de factori ce determina reactivitatea si terenul individului. Dintre acestia mentionam nutritia echilibrata a organismului, indepartarea pe cat posibil radicala a consecintelor bolilor anterioare si prevenirea sau tratarea in stadiile incipiente a bolilor actuale.