eozinofilia

Se stia, de multi ani, ca la bolnavii cu unele procese infectioase, la cei cu sindroame alergice (atopice si neatopice uneori), la cei cu dermatoze iar uneori si in unele procese maligne se intalneste eozinofilie, adica un numar de peste 400 eozinofile/mm3, ajungind uneori la 70—80% din totalul leucocitelor. Se stie, de asemenea, ca, in secretiile tisulare locale (secretie nazala, sputa, secretie intestinala) ale multor bolnavi cu mani­festari alergice, eozinofilia depaseste 25% din totalul celulelor, uneori fiind dominanta. 

Rolul eozinofilului nu este bine cunoscut. S-a emis ipoteza ca el ar capta (si distruge) complexele imune, ca ar secreta un factor care sa declanseze liberarea de histamina, sau ca ar ingera insasi histamina, care se gaseste in prea mare cantitate la locul reactiei.

S-a emis de asemenea ipoteza ca poate exista o relatie intre cres­terea IgE si eozinofilie in bolile alergice, ducand astfel la ideea ca eozino­filia ar putea fi mediata prin procese imune. Dar de la emiterea ipotezei ca ar exista un factor eozinotactic, pana la descoperirea si caracterizarea lui au trecut aproape 20 de ani.

Basten a aratat, experimental, ca daca se administreaza larve intacte de Trichinella spiralis la soareci, peros sau intraarterial in aorta, apare o mare eozinofilie. Timpul de raspuns variaza dupa calea de administrare, dar totdeauna exista o perioada de latenta, de crestere rapida si apoi de revenire (cateva saptamani). Readministrarea larvelor produce eozinofilie mai mare, ca un raspuns secundar. Eozinofilia nu se produce daca sobolanii sunt timectomizati (la nastere), sau daca se face un pretratament cu ser antilimfocitar, preparat din celulele canalului toracic. Pare deci a exista o relatie intre limfocite (populatia T limfocitara) si eozinofilie. Daca se face o depletie selectiva de celule T (prin timectomie si radiere), eozinofilia este neglijabila, dar ea devine evidenta daca se face o grefa de timus; limfotitele (T) ar actiona mai ales pe faza inductiva a eozinofiliei (nu pe cea proliferativa). 

Limfocitele T actioneaza singure sau in conjunctie cu alt factor (com­plexele imune). Productia de anticorpi nu este corelata cu eozinofilia aceasta aparand inaintea anticorpilor (in ziua a 4—5-a fata de ziua a 13-a —18-a). De la aceste studii au plecat cercetarile asupra factorului eozinotactic.

Kay si Austen, utilizand tehnica Millipore in modelul de anafi­laxie pe tesutul pulmonar de cobai (sensibilizare activa si provocare cu antigen), au constatat ca perfuzatul continea: histamina, SRS-A si fac­torul eozinotactic al eozinofilului (liberarea se observa la 10 zile, este maxima la 3 saptamani si se mentine la 8 saptamani). Dupa sensibilizare pasiva, factorul eozinotactic se obtinea la 10', era maxim la 1 ora si dura 2 ore si jumatate. Autorii sustin ca anticorpul, care media eliberarea, este IgG] (nu IgG2 si nici IgE). Factorul eozinotactic este diferit de comple­ment, reactia are insa nevoie de ioni de Ca++ si Mg++. in anul 1973, Kay, Skin, Austen au constatat ca factorul eozinotactic este in realitate format din doua componente: unul cu o greutate moleculara de 15 000, care pare a fi identic cu fragmentul C5 taiat al complementului (C^), iar al doilea, liberat prin legarea antigenului cu celulele active (2) al plamanului sau plaman sensibilizat cu IgG, care nu are nevoie de prezenta complementului si are o greutate moleculara de 500—1 000.

Parish considera ca exista 3 tipuri de reactii, rezultate din acti­varea, liberarea sau formarea substantelor, care atrag eozinofilul in vitro. Prima reactie tine de agregarea IgG, incubate cu serul ce contine comple­ment; acesta atrage neutrofilul si eozinofilul (seamana cu factorul de greutate moleculara 15 000 al lui Kay si Austen). A doua, atunci cand o suspensie pura de bazofile, sensibilizate cu IgE-reagine, este cuplata cu antigenul, in absenta complementului si atrage numai eozinofilul. in a treia reactie, bazofilele distruse sau neutrofile sunt incubate cu ser, atrac­tia fiind pentru neutrofil si eozinofil. Parish este de parere ca numai cel de al 2-lea factor (cea de-a doua reactie) tine de anafilaxie, liberarea fac­torului eozinotactic (ECF-A) fiind insotita de liberarea de histamina si SRS-A. Asa cum s-a aratat mai inainte, Kay si Austen nu au putut izola cel de-al doilea factor. Wasserman, Austen si colab. relateaza ca au reusit sa produca dezactivarea chemotactica a eozinofilului uman prin factorul chemotactic al eozinofilului din anafilaxie (ECF-A), atat cu factorul de greutate moleculara mica, cit si cu C3a, dar nu si cu kalicreina. Factorul este mult mai activ pe eozinofil, decat pe neutrofil sau monocit; ar fi vorba, dupa parerea autorilor, de un mecanism trapping pentru migrarea celulelor. Dezactivarea pare a fi un important mecanism de control fizio­logic, care face ca eozinofilul sa ramana la locul liberarii ECF-A, cu sco­pul de a-si manifesta functiile lui regulatoare in reactiile de hipersensi­bilitate imediata.

Hubscher, in 1975, este de parere ca eozinofilul bolnavilor cu poli- noza de Ambrosia leaga antigenul E; acelasi autor este de parere ca exista un inhibitor derivat eozinofil (E.D.I.), care poate inhiba liberarea histaminei si care ar aditiona ca trigger pentru cresterea AMP ciclic intracelular. E.D.I. ar fi o mixtura de prostaglandine inhibata de indo- metacina.

In subcapitolul precedent ne-am ocupat de una din manifestarile gaz­dei (aparitia eozinofiliei, in anafilaxie-atopie). Gazda participa insa cu mult mai multe celule: astfel neutrofilul prin ruptura lizozomilor (corti­zonul ar actiona in inflamatie prin stabilizarea membranelor lizozomilor), bazofilul secretor de imunoglobuline, histamina, etc. si, mai ales, limfocitul; vrem sa ne oprim numai succint asupra acestuia din urma. In ultimii 3—4 ani a aparut un numar mare de lucrari privind limfocitele T si B. Limfocitele B pot fi subdivizate, pe baza cercetarii imunoglobulinelor de suprafata in mai multe subpopulatii; limfocitele T, cu rol in imunitate celulara, rejectia de homogrefa etc. pot fi imbunatatite, utilizand metoda rozetelor E si EAC. in fond, exista o subpopulatie de celule T mai active (28—30% din total) in imunitatea celulara, mai active decat populatia T totala.

La copilul mic (sub 18 luni) fata de copilul mare si adult, Fleisher gaseste o populatie de celule T mai scazuta si de celule B mai crescuta, numarul total fiind egal sau crescut fata de copilul mare.

Cercetarile in acest domeniu au pornit de la studiul lui Brostoff si Roitt, care arata ca, intr-un sindrom atopic tipic asa cum este polinoza, testul de transformare blastica a limfocitului era peste normal, adica peste 7—-10%, aratand prin aceasta ca exista, chiar si intr-o boala de tip imediat (tip I), o participare a sensibilitatii tardive. Cercetarile au continuat apoi cu cele referitoare la rozetele T si B.

Nu am dorit sa facem o imixtiune in capitolul de imunochimie sau imunobiologie; am vrut doar sa aratam ca daca studiul alergenilor de me­diu este facut izolat, fara o corelare cu raspunsul imun al organismului uman sau animal, nu ajuta decat in mica masura la intelegerea etiopato- geniei bolilor alergice. Se pare ca intrepatrunderea actiunii factorilor de mediu si a celor imuni ne ofera cea mai valoroasa metoda pentru aprecierea clinica si imunologica a sindroamelor alergice.

In anii 1975—1976 au fost publicate rezultatele unor cercetari care pun inca o data problema interrelatiilor dintre organismul uman alergi- zat si alergeni. Pana de curand, conceptia despre bolile alergice, la subiectul atopic, era dominata de ideea ca unirea dintre alergen si reagina (IgE) initiaza secvente de reactie care conduc la liberarea de amine biologice si de alti mediatori ai sensibilizarii de tip imediat. Rezultatele studiilor pun insa acum pe prim plan (un adevarat marker) eozinofilul (activat prin ECF-A din bazofil), care poate elabora enzime ce denatureaza produsele degranularii bazofilului, si anume histaminaza pentru histamina si arilsulfataza pentru SRS-A. Dar mai mult decat aceasta, o proteina cir­culanta, factorul liberator de histamina (H.R.F.) poate initia degranularea bazofilelor prin interventia C5a, fragment de complement taiat, inde­pendent de unirea antigen-IgE (reagina); acest factor fusese intrevazut din experientele cu B. pertussis.

Cercetarile conduc insa la ipoteze mai indrazete, in sensul ca se intrevede o a doua cale de actiune in sensibilizarea de tip T {in afara de cea alergen-reagina), si anume prin interventia kalicreinei, factorul XII (Hagemann), sistemul complement, care taie peptida kinina (bradikinina) din kininogen, aceasta avand un rol asemanator cu histamina si SRS-A in astmul bronsic si, probabil, in alergia alimentara-digestiva. Aceasta a doua cale se poate efectua si printr-o enzima de degranulare a bazofilului, ar- gininesteraza, care va avea acelasi efect asupra kininogenului.

Aceeasi idee a fost speculata si in ceea ce priveste chimia alergenilor (noi nu am insistat asupra acestui subiect, extrem de interesant, intrucat ni s-a parut a fi inca prea controversat), in sensul ca se atribuie acestora nu numai actiune specifica, de aparitie a anticorpilor, ci si una nespeci­fica, de indicatori ai statusului atopic la om. Studiile asupra alergenilor din polen de Ambrosia (2 lanturi polipeptidice : alfa si beta cu greutatea moleculara 26 000 si respectiv 15 000), din cod, Ascaris suum, „alergoizi“ etc. si mai ales a subprodusului lizina-zahar din molecula de glico- proteina a alergenilor praf de casa, scuame umane, vegetale, tomate etc., deci teoretic alergeni (sau atopeni) cu molecula mica pot actiona fie pe calea I (alergen-IgE), fie pe calea: kininogen, kalicreina, complement (C5a) — bradikinina, fie pe ambele. Alergenul unit cu IgE (prin testare cuta­nata sau prin tehnica RAST) nu arata obligatoriu si starea de atopie, deci nu orice antigen legat de IgE ar.fi un veritabil alergen.

Aceste cercetari, intr-unfel complicate si, la prima impresie, greu de urmarit, ni se pare ca sustin ideea ca prezenta alergenului in mediu, sau chiar evidentierea lui prin testare cutanata, nu arata obligatoriu ca acesta are si un rol etiologic (in momentul respectiv), ci ca este necesara inter­ventia unui factor X atopic, pentru a aparea manifestarea clinica. Cu alte cuvinte, este necesara interactiunea alergenilor cu organismul uman atopic.