reactii antigen-anticorp si detectarea anticorpilor

Proprietatea definitorie a anticorpilor este aceea de a interactiona si de a se combina cu antigenul specific. Aceasta proprietate are ca substrat complementaritatea dintre configuratia spatiala a gruparii com­binative din molecula de anticorp cu gruparea determinanta din mole­cula de antigen. Combinarea antigenului cu anticorpul nu se face prin stabilirea de legaturi covalente intre reactanti, ci prin interactiunea a patru tipuri de forte intermoleculare si anume: forte coulombice. lega­turi de hidrogen, forte hidrofobe si Van der Waals. Aceste tipuri de forte sunt in relatie inversa cu distanta dintre reactanti (devenind pu­ternice numai cand distanta dintre molecule este foarte mica). Acest lucru este realizat de complementaritatea dintre gruparea combinativa a anticorpului si determinantul antigenic, ceea ce permite ca acesta sa patrunda, ca o cheie intr-unlacat, in gruparea combinativa a anticor­pului. Distanta intermoleculara devenind in felul acesta foarte mica, for­tele de interactiune amintite sunt considerabil crescute. 

Combinarea antigenului cu anticorpul este reversibila, complexul disociindu-se cu usurinta, in functie de intensitatea legaturii dintre reac­tanti. Intensitatea legaturii dintre antigen si anticorp este caracterizata prin termenul de afinitate, in cazul sistemelor simple anticorp-haptena, sau prin cel de aviditate, in cazul sistemelor complexe anticorp-antigen. Anticorpii ce se leaga puternic de haptena sau de antigen se numesc anticorpi cu afinitate sau respectiv aviditate mare si invers. Determinari de afinitate au evidentiat faptul ca chiar anticorpii dintr-o singura clasa, dirijati contra unui determinant antigenic unic, au grade diferite de afi­nitate (73) (89). 

Pe interactiunea primara dintre antigen si anticorp, respectiv pe demonstrarea directa a legarii antigenului de anticorpii specifici aflati in serul de investigat, se bazeaza o prima categorie de teste de eviden­tiere si masurare a anticorpilor. In functie de natura antigenului si de prezenta altor elemente in mediul de reactie, unirea antigenului cu anti­corpul provoaca diverse fenomene sau reactii secundare (precipitare, aglutinare, activarea C cu hemoliza consecutiva) ce stau la baza unei a doua categorii de teste de decelare si evaluare cantitativa a anticorpilor. In sfarsit, fenomenele produse in vitro sau in vivo in urma desfasurarii unei reactii antigen-anticorp in tesuturi sensibilizate pot fi si ele utilizate ca teste de detectare si de evaluare semicantitativa a anticorpilor. In cele ce urmeaza vom trece in revista principiile pe care se bazeaza di­versele tehnici de detectare si masurare a anticorpilor, subliniind indeosebi limitele si semnificatia, din punctul de vedere al alergologului, a rezul­tatelor obtinute (expunerea in detaliu a acestor tehnici ocupa sute de pagini in tratate de specialitate, printre care citam cartea clasica a lui Kabat si Mayer (54) si tratatul editat de Weir (108). 

Testele bazate pe interactiunea primara dintre antigen si anticorp masoara cantitatea de anticorpi fie prin determinarea capacitatii serului investigat de a lega antigenul, fie prin masurarea cantitatii de imunoglo­bulina legata de antigenul cuplat de un suport insolubil. Ele folosesc o metoda sensibila, de obicei marcarea izotopica sau fluorescenta, pentru masurarea antigenului sau respectiv a anticorpului combinat, dupa sepa­rarea, prin diverse procedee, a reactantului ramas necombinat. Tehnici din aceasta categorie sunt folosite in studii speciale de imunochimie, pentru determinarea afinitatii anticorpilor, utilizand antigene marcate si separand complexele antigen-anticorp de antigenul liber prin precipitare cu sulfat de amoniu (procedeu aplicabil numai in cazul antigenelor solu­bile la concentratia utilizata) sau cu un ser antiglobulinic. Folosind seruri specifice pentru diverse clase de imunoglobuline, se poate determina distributia anticorpilor in diverse clase.