cauzele obezitatii

 Cresterea in greutate pe seama acumularii de tesut gras, adica obezitatea, este, in functie de gradul ei, considerata fie ca semn al unei sanatati infloritoare, fie, in forme mai avansate, ca stari constitutionale anormale care deformand corpul obezului starnesc, pe nedrept, ilaritatea. Putini sunt cei care-si dau seama ca obezitatea este, in realitate, o boala, cu consecinte foarte grave. Ca dovada reproducem urmatorul tabel in care mortalitatea obezilor, in comparatie cu a celor cu greutate normala, notata cu 100, este redata in procente, in functie de gradul obezitatii:
Surplus ponderal Mortalitate
5-14%                  122%
15-24%                144%
peste 25%            174%
Aceasta inseamna ca si pentru un surplus ponderal de numai 10% in medie, riscul de moarte creste cu 22% fata de cel al indivizilor cu greutate normala, observatie care-si are ecou in binecunoscutul dicton popular cu cat cureaua este mai lunga, cu atat viata este mai scurta. Obezii sunt intradevar mai expusi la unele complicatii, care creeaza grade diferite de invaliditate si duc in cele din urma la moarte mai timpurie decat in cazul indivizilor cu greutate normala. De aici decurge obligatia pe care o are orice obez fata de el insusi si fata de familia lui de a-si readuce prin tratament greutatea cat mai aproape de cea considerata normala.
Cauzele obezitatii
Acestea pot fi schematic reduse la un dezechilibru intre aportul si consumul de energie sau, cu alte cuvinte, la depasirea sistematica, de-a lungul unei perioade de timp, a necesitatilor nutritive printr-o ratie alimentara caloric prea bogata, adica prin abuz alimentar. Aceasta explicatie nu este acceptata de toata lumea si mai ales de marea majoritate a obezilor. Lucrul este de inteles din urmatoarele motive:
1. Abuzul alimentar nu este permanent. El corespunde perioadei de constituire a obezitatii si inceteaza de regula la atingerea unui anumit grad de obezitate. Sunt numeroase cazurile in care obezul sustine, pe buna dreptate, ca el nu mananca mai mult decat ceilalti membri ai familiei, care nu sunt grasi. Este sigur insa ca el a mancat mai mult atunci cand, cu ani in urma, a inceput sa se ingrase.
2. Abuzul alimentar nu este totdeauna spectaculos. Este suficienta depasirea perseverenta a consumului zilnic de alimente cu numai 200 de calorii, cuprinse, de exemplu, intr-o felie de paine cu unt pentru ca, dupa ceva mai mult de o luna, individul respectiv sa adauge 1 kilogram de tesut gras, iar la capatul unui an circa 10 kilograme. Se intelege ca un asemenea abuz discret trece nebagat in seama si neidentificat ca atare. De aici nedumerirea celor ce se ingrasa pe nesimtite.
3. Abuzul alimentar poate uneori sa nu existe in sens absolut. Ca sa intelegem aceasta trebuie sa ne referim la cazul binecunoscut al unei persoane care dupa ce a locuit ani de zile la etajul IV intr-un imobil fara lift, mutandu-se la parter a inceput sa se ingrase, sau la exemplul unui antrenor sportiv care, parasind sportul de performanta, si-a restrans implicit eforturile consumatoare de energie, dar nu si alimentatia. El incepe sa se ingrase, fara sa manance nimic in plus fata de ce consumase pana atunci. in realitate, in aceste doua exemple, nu abuzul alimentar propriu-zis este responsabil de ingrasare, ci un oarecare grad de sedentarism fata de care abuzul alimentar apare numai ca relativ.

Intr-adevar dupa abuzul alimentar (absolut, relativ), sedentarismul, adica lipsa de exercitiu fizic, este a doua mare cauza a obezitatii. Sunt frecvente de exemplu,cazurile celor care dupa 8 ore de birou, revin acasa cu un autobuz, isi petrec dupa-amiaza la un film sau la prieteni, stand pe scaun si-si incheie ziua intr-un fotoliu, in fata televizorului.
Cheltuielile lor energetice sunt atat de reduse, incat ei risca foarte usor sa le depaseasca si ca urmare sa se ingrase. Este in general cazul multor barbati dupa varsta de 30 de ani, cand, abandonind sportul, devin sedentari, concomitent cu atingerea unei situatii materiale mai bune, care se rasfrange si in modul de alimentatie.

La femei, abuzul alimentar apare mai ales in perioada ultimelor luni de sarcina sau in timpul alaptarii, sau, in sfarsit, la menopauza. Alteori, obezitatea debuteaza dupa o boala infectioasa, sau dupa o interventie chirurgicala; in ambele imprejurari, abuzul alimentar din perioada de convalescenta duce la acumulare de tesut gras.

Toate cauzele enumerate pana aici nu pot insa explica de ce obezitatea apare in imprejurari ca cele de mai sus numai la unii indivizi, pe cand altii nu se ingrasa, chiar daca abandoneaza sportul sau daca, in convalescenta unei boli infectioase, se hranesc mai mult ca de obicei. Trebuie asadar sa admitem ca exista o predispozitie la obezitate, prezenta in primul caz si absenta in al doilea. Aceasta predispozitie este de obicei comuna mai multor membri ai unei aceleiasi familii, este asadar familiala. Adesea, ea se transmite de la o generatie la alta, ceea ce ne indreptateste sa credem ca este ereditara. Se pare ca nu este totdeauna vorba de o ereditate adevarata, ci de o ereditate de obiceiuri alimentare. Acestea se transmit de la o generatie la alta, ducand la aparitia obezitatii prin abuz alimentar deprins inca din copilarie. Dar, in aceleasi familii se intalnesc si indivizi cu greutate normala, care, asadar, au rezistat abuzului alimentar, fiindca in cazul lor predispozitia la ingrasare era absenta.

In ce consta predispozitia la ingrasare? Este probabil o anumita fragilitate a mecanismului care, in conditii normale, adapteaza cu promptitudine si precizie apetitul la intensitatea cheltuielilor energetice. S-a calculat ca un individ normal poate consuma, in decurs de 25 de ani de activitate variata, 12 tone de alimente, fara ca greutatea lui sa se abata de la medie cu mai mult de 1 kg. Dar nici individul din exemplul luat si nimeni in general nu calculeaza cate calorii cuprind alimentele pe care le consuma zilnic si prea putini stiu cate calorii au cheltuit intr-o zi de munca. Cu toate acestea, marea majoritate a oamenilor isi mentin greutatea foarte aproape de normal. Acest acord dintre cantitatea de hrana si consumul energetic se face anuntat instinctiv prin senzatiile de foame si de saturare. Prima informeaza individul ca tesuturile lui sunt in criza de material energetic. Senzatia de saturare il informeaza cand hrana consumata este aproximativ suficienta pentru acoperirea momentana a cheltuielilor energetice. Pofta de mancare, prin variatiile ei, ne impiedica astfel sa ne ingrasam sau sa slabim.

Reglarea poftei de mancare se face prin actiunea a doi centri nervosi, situati la baza creierului, dintre care unul tinde s-o franeze, iar celalalt s-o stimuleze. Acesti centri, deosebit de sensibili la semnalele pe care le primesc de la periferia organismului, comanda consumul de alimente, prin cresterea senzatiei de foame, numai atunci cand celulele organismului sunt lipsite de material energetic. Mecanismul descris functioneaza cu maxima eficacitate la majoritatea indivizilor, a caror greutate ramane, asa cum sa aratat, aproape constanta de-a lungul intregii vieti adulte. In unele cazuri, insa, acest mecanism se deregleaza, ceea ce duce la cresterea consumului de alimente prin exagerarea poftei de mancare, fara ca necesitatile de energie ale organismului sa creasca. Printre factorii cu influenta asupra acestor centri nervosi, educatia si obisnuinta sunt cei mai importanti. Este clasic exemplul parintilor care, cu bune intentii dar adesea fara motiv, insista si chiar isi hranesc cu forta copiii. In aceste cazuri ia nastere o conditionare vicioasa a poftei de mancare. Copiii se obisnuiesc sa nu mai tina seama de saturare, care in mod normal comanda oprirea consumului de alimente. Ei vor manca prea mult din obisnuinta, ceea ce duce, evident, la aparitia obezitatii. Se intelege ca un individ normal din acest punct de vedere va riposta la hranirea fortata fie prin refuz, fie prin sporirea instinctiva a cheltuielilor de energie (jocuri, sporturi, in general o mare mobilitate fizica).

Glandele endocrine si obezitatea. Multi obezi sunt obisnuiti sa dea vina pe glandele lor endocrine. O data ce au facut acest lucru, resemnati in fata obezitatii, ei continua sa manance fara masura, convinsi ca functia glandelor lor endocrine este in asa fel modificata, incat ei nu pot slabi, orice ar face. Este drept ca anumite modificari in activitatea glandelor endocrine pot crea o predispozitie la obezitate. Se stie, de exemplu, ca functia exagerata a glandelor suprarenale, in anumite conditii, poate sa duca la o crestere a apetitului si la o utilizare mai economica a materialului energetic adus de hrana, ceea ce usureaza aparitia obezitatii. De asemenea, in unele boli ale pancreasului, secretia crescuta de insulina poate mari pofta de mancare si totodata poate favoriza transformarea glucidelor din hrana in grasimi de depozit. Dar este bine sa stim - ca sa inlaturam de la inceput orice echivoc - ca nu exista glanda cu secretie interna a carei functie sa poata ingrasa individul mentinut la o ratie calorica redusa. S-a spus, pe drept cuvant, ca legea conservarii energiei este valabila si in biologie, intelegand prin aceasta ca nu se poate acumula energie, in cazul nostru sub forma de grasime, fara o sursa suplimentara: hrana sau, mai precis, excesul de hrana. Afirmatia de mai sus este valabila si pentru tulburarile ovariene si in special pentru menopauza, care predispun uneori la ingrasare nu printr-un efect specific al modificarilor endocrine respective, cat mai ales prin modificarea atitudinii femeii fata de viata, in general, si fata de alimentatie, in special.